Henry Charles Bukowski (născut Heinrich Karl Bukowski) a trăit între 16 august 1920 și 9 martie 1994… și a trăit bine, din plin. A scris câteva mii de poezii, sute de povestiri și 6 romane, în total peste 60 de cărți. A cunoscut succesul doar la 50 de ani și asta din cauza modului sănătos, natural, în care spunea lucrurilor pe nume. Ca un om mare, fără ezitări, cum s-ar spune. Fără perdea. Nu s-a considerat niciodată un geniu, deși avea toate semnalmentele: un mod pătrunzător de a intui esența lucrurilor și un fel de a o exprima cu atâta dezinvoltură, încât ar fi putut leza spiritele mai „rafinate”… „Un intelectual spune un lucru simplu într-un fel complicat. Un artist spune un lucru complicat într-un fel simplu.” Poate că acesta a fost motivul pentru care nu s-a „cizelat” niciodată: „Am lucrat ca muncitor până la 50 de ani. N-am pretins niciodată că sunt poet. Acum, nu spun că a munci pentru a trăi este un lucru măreţ. În cele mai multe cazuri, este un lucru oribil. Dar trăind rahatul ăsta, cred, m-a învăţat să nu mănânc rahat atunci când scriu” , scria Charles Bukowski, pentru care scrisul însemna munca brută, la firul ierbii, cu realitatea și cu vocabularul. Dacă există acele cuvinte „tari”, de ce să ne ferim de ele, dacă viața e așa cum e – de ce să ne transformăm în ipocriți și să-i exaltăm așa-zisa frumusețe, acolo unde ea nu este decât dejecție? Lecția e simplă: trăiește clipa!
Sursă foto: tumblr.com
oricine trebuie să-nţeleagă
că totul îi poate dispărea într-o
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha…
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu…
(Tragi de-o sfoară, miști păpușa)
Alcoolul e una din soluțiile fericite de a ieși din atmosfera grețoasă a unei existențe abrutizante, în care orice încercare de a fi autentic e sortită eșecului, iar Bukovski experimentează această practică a „ieșirii din realitate” cu o conștiinciozitate impresionantă. Trebuie să-și revină: „Au înfipt atâtea cuţite în mine încât, atunci când îmi dăruiesc o floare, la început nici nu mai înţeleg despre ce e vorba. Îmi trebuie timp.” Timpul e marele adversar, el transformă orice formă de viață într-o fantoșă, ștergând orice urmă de echilibru și seninătate. Cât de miopi sunt ceilalți! „Unii oameni niciodată nu înnebunesc. Ce vieţi oribile trebuie să ducă!”, remarcă scriitorul, cu un sarcasm greu temperat. Realitatea îl agresează, pentru că nu-i oferă trăirea de care are nevoie, acel sentiment de a fi în miezul unor lucruri carnale, pulsând de viață, iar el nu e un oricare: „N-am fost un hoţ mărunt, voiam lumea sau nimic”, mărturisește. Ce mai rămâne de făcut decât să spargă orice graniță iluzorie impusă de canoanele sociale? E un singuratic și poate scrie, pentru că nu există viață în afara literaturii: „Nu am fost un mizantrop şi nici un misogin, însă mi-a plăcut să fiu singur. M-am simţit bine stând singur într-un spaţiu mic, fumând şi bând, am fost întotdeauna o companie plăcută pentru mine însumi.” În această izolare, scrie furtunos, coborând în stradă, de unde se inspiră din orice îi reține atenția, de la prostituate (mai ales), la mașini, case, muncitori, cerul nesfârșit, copii murdari, sticle de bere aruncate pe caldarâm, scrie pentru că îi este imposibil „să se oprească din scris. E o formă de nebunie.” Femeile? Atât de diferite… între ele și față de bărbați, un adevărat spectacol:
„Femei: îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.” Până și dragostea s-a pervertit… Dragostea e un câine venit din iad… nu e ușor să te îndrăgostești, ne spune scriitorul, nu e ușor să iubești, cel mai ușor e să fii părăsit, „scăpat din brațe”.
Sursă foto: tumblr.com
„scăpat din braţele unei iubiri
căzut în braţele alteia
m-a salvat de la răstignire
o femeie care fumează marijuana
compune cântece şi poveşti
şi mult mai blândă decât cealaltă,
mult mult mai blândă
şi sexul cu ea e aproape la fel de bun
ba chiar mai bun.
*
nu e plăcut să fii pus pe cruce şi uitat acolo,
e mult mai plăcut să uiţi o iubire
infirmă
aşa cum toate iubirile
până la urmă-şi
rup câte ceva
*
e mult mai plăcut să faci dragoste
lângă malul mării în Del Mar
în camera 42 şi-apoi să stai în pat
să bei vin bun să pălăvrăgești şi
să fii mângâiat
să fumezi iarbă
să asculţi valurile
*
am murit de prea multe ori
aşteptând, încrezător,
într-o cameră
privind în gol, la tavanul crăpat,
aşteptînd să sune telefonul,
să vină de undeva o scrisoare,
aşteptînd un ciocănit în uşă, un sunet
oricât de vag,
înnebunit de-atâta aşteptare
în timp ce ea dansa cu străini în cluburi
*
scăpat din braţele unei iubiri
căzut în braţele alteia
*
nu e plăcut să mori pe cruce
e mult mai plăcut să-ţi auzi numele
şoptit în întuneric…”
Bukowski nu e ușor de citit. Ai nevoie de o seară mizantropă, un telefon de la editorul grăbit, mult vin în care să-ți deștepți muza, o femeie care să îți amintească de vreo iubită pierdută, o stare de totală detașare ce lume și de oameni, credința că poezia salvează universul și nu oamenii… Somnambulie…
„poemele tale despre femei vor rezista
50 de ani după ce gagicile vor fi dispărut”
îmi zice editorul la telefon
dragă editorule:
se pare că gagicile
deja au dispărut.
înţeleg ce vrei să spui
dar dă-mi o femeie vie
în seara asta
una care să păşească pe podea
înspre mine
şi poţi să-mi iei toate poemele
alea bune
alea proaste
şi tot ce-o să scriu.
înţeleg ce vrei să spui
tu înţelegi ce vreau eu să spun?
(Diseară)
Nu uitați:
În cele din urmă ce ne rămâne e doar viaţa aceasta, atârnând de un fir de păianjen, viaţa aceasta care ne ia în glumă neliniştile, fricile. Şi totuşi, avem datoria de a o iubi cu o iubire neţărmurită!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
A venit la ușa mea într-o noapte, ud, slăbănog, bătut și îngrozit, un motan alb, slab, fără coadă
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
