Am citit povestea doamnei cu pantofi albaștri într-o pauză, în gardă. Eram la spital, într-un orășel francez, în biroul meu. Fetița mea era în țară, la tatăl ei, în programul de vizitare. Am citit-o printre hohote de plâns pentru că mama aia amărâtă și umilită sunt eu. Și mai bine ca mine nu-i știe nimeni durerea. Am trăit iadul ei, îl trăiesc încă, o poveste veche de vreo șase ani, de când am introdus acțiunea de divorț. Iar de atunci, povestea se tot repetă… Că la mine a durat… și a fost cu cântec, cică așa e la intelectuali: custodie comună, că așa e obiceiul.
Divorțul a fost teroare, umilință și chin, dincolo de imaginabil. Aveam de doi ani puseu acut de rectocolită și nu mai răspundeam la nici un tratament, nici Solumedrol în doze șoc, nici Imuran, nimic nu mergea, pentru că acasă era el. Am divorțat pentru a mă salva. Nu mai era moft să mă eliberez de acea relație toxică, era o chestiune de viață și de moarte, dar mai ales de moarte.
Fetița mea avea cinci ani. Lumea ei era și lumea mea, iar lumea noastră era iadul. Am plecat să o salvez, să mă salvez, am fugit efectiv, dar plecarea noastră avea să fie drumul spre Golgota. O zi a rămas fetița mea în locuința bunicii din Onești, în ziua în care am avut termen la Iași, că acolo se petrecea acțiunea. În acea zi, tati a venit și a luat-o în pijamale și desculță, cu tot cu Pernu, prietena ei. Mama mea, de bună credința, i-a deschis ușa…
În acea seară ne-am întâlnit la el acasă, m-am dus la copilul meu, dar fetița nu era, mi-a spus că nu mai avem ce negocia, că îmi ia copilul, cu asta mă amenințase mereu, cartea lui câștigatoare, și a dat să plece. Am urcat în mașina lui și nu am vrut să cobor, pentru că unde pleca el era fata mea. L-am înfruntat, așa furibund cum era, nu mai aveam nimic de pierdut, odată cu fetița îmi luase inclusiv dorința de a trăi. Aveam și un reportofon cu mine, îl comandasem după ce am văzut ce impresie grozavă i-a făcut ideea că cineva poate să îl asculte “în intimitate”. Îi spusesem în timpul unui acces de-al lui de furie, că în toată casă sunt microfoane și e înregistrat. Voiam, doar, să îl determin să tacă, să tacă, să nu mă mai rănească, pentru că, oricât de pregătită aș fi fost să ascult orice, întotdeauna mă prăbușea. Cuvintele sunt o armă mai de temut decât orice spadă, iar un abuzator are cuvintele mereu la el. Suferința pe care mi-o provoca mă băga, la propriu, în spital. Din ziua aceea a plecat de acasă, din precauție.
Relaxat că nu sunt microfoane, în mașină tati a spus tot, fără cenzura… vreo patruzeci și cinci de minute. Mi-a promis, printre altele, că nu o să plec în Franța niciodată, da, era intenția mea după ce m-am îmbolnăvit și am văzut din perspectivă pacientului hidoșenia sistemului în care lucram, că îmi ia copilul și, dacă eu mă realizez în Franța, mi-l dă înapoi. Că doar e sac de cartofi, nu suflet..
Îi promisesem iubitei mele că, atunci când mă voi întoarce la Onești, îi voi aduce rățuște de jucărie să se joace. Am lăsat mai tot în Iași, în plecarea mea pripită la mama. Îmi respect mereu cuvântul dat copilului meu. Fetița îmi spusese să promit pe degețel că nu o să o las singură cu tati, că o să o iau cu mine oriunde m-aș duce, dar în acea seară, fetița mea nu mai era cu mine. Eșuasem. Nu mai aveam decât rățuștele, măcar pe acestea puteam să i le dau…prețul, nu mă mai interesa… În seara aceea, în casa soacrei și a cumnatei mele, i-am dat jucăriile, i-am spus câteva cuvinte, câte am putut, că murea sufletul în mine, și am plecat. Imaginea hidoasă a două mame, chinuind o mamă, o mamă căreia i-a fost luat copilul, nu o voi putea înțelege vreodată. Au urmat trei săptămâni de coșmar, cele mai negre din viața mea. Am rămas în Iași la o colegă, mi-a fost înger păzitor acea fată, apărută providențial în viață mea. Fără ea, m-aș fi frânt. Eram atât de îngrozită, încât nu puteam concepe ideeea de a-mi lua copilul de mână și de a pleca acasă. Mă amenințase că mă omoară, că ne omoară și nu riscam să o pun în pericol. Era turbat. Și mă făcuse să cred că e capabil de orice nebunie.
Pernuța fetiței mele, pernuța ei cu trandafiri, era la el. Și fără Pernu, fetița mea nu putea dormi. Cu o seară înainte să plecăm din nou, i-am pictat în culori acrilice pe pânză trandafirii și i-am făcut o altă Pernu. Și în acea zi Cerul a ținut cu noi, și ne-a avut în pază. Am plecat pentru că ne-a lăsat la poartă, singure, nu înainte de a se exhiba cu mașina unei firme de pază și protecție în care erau doi gealați și cu un angajat de la firma lui, finuțul nostru, care privea, săracul, siderat, scena… Eram o mânuță de femeie, slăbită de boală și suferință, cu un copilaș de cinci ani de mână. Pericol public, ce mai ! A! Am uitat să precizez că tati e patron. Aș râde, dacă nu m-ar buși plânsul, când îmi amintesc… Am uitat să precizez că eu sunt medic.
A strigat fetiță mea vitează după el să-i dea Pernuța, cu pumnișorii strânși și plină de patimă, că-i prietena ei și nu a lui. Dar tati a refuzat. Doar după ce i-a fost pus în vedere prin hotărârea judecătorească să i-o înapoieze a catadicsit să i-o aducă.
Aceasta e o poveste veche. Pe Pernu o are și acum, și în noaptea asta, dragostea mea e aici, lângă mine, cu Pernu, cam ofilită, cei drept, în brațe.
A fost necăjita azi, pentru că azi am pierdut din nou. Ne-au respins ordonanța prezidențială. A doua oară. Îi jucau lacrimi în ochi, dar de data asta, am fost lângă ea. Ardea sufletul în mine, dar am zâmbit:
– O să fie bine, fetița mea, nu acum, dar în curând o să fie bine…
Nu, noi nu am întâlnit-o pe Doamna cu Pantofi Albaștri. Doamna noastră nu a dorit să o vadă. Nu a interesat-o nici interogatoriul pârâtului, nici punctul de vedere al copilului meu. Nu m-a lăsat nici să iau cuvântul… A fost o sentință care a rămas în pronunțare de la primul termen. Și a considerat că e inadmisibilă ordonanța prezidențială. Și, odată cu ea, inadmisibile și visurile noastre.
Am așteptat ani să crească. Să crească suficient cât să putem trece prin grozăvia asta din nou. Dar ce ne aștepta avea să fie din nou, mai mult decât mintea poate să cuprindă.
Custodia comună, așa cum era de prevăzut, a fost o oportunitate de coerciție pentru el, iar copilul său, o unealtă. În toți acești ani, războiul său nu a încetat o clipă. Am mușcat mână care m-a hrănit… așa îi spune fetei mele, așa îmi scrie mie. Mă acuză în mod abject că l-am folosit, el, victimul, că am plecat… eu, nerecunoscătoarea. E o crimă impardonabilă plecarea mea, pedeapsa trebuie să fie pe măsură, nu contează că fetița e sacrificată. E greșită premisa că un partener abuziv poate fi un părinte bun. Nimic nu s-a schimbat pentru că oamenii nu se schimbă, doar că în timp și-a perfecționat tehnica, s-a pregătit temeinic, iar acum, musculița proastă, ajunsă la capătul puterilor acum cinci ani, epuizată de un război nedrept, inegal și inuman, a crezut că, dacă termină divorțul amiabil și îi acepta machiaverlâcurile din tranzacție, patronul se va mai liniști, iar în timp… Dar bine nu e, că musculiță asta proastă e prinsă în plasa unui sistem judiciar așa de alambicat și încuiat că, și dacă le-ar fi inventat însuși patronul, tot nu i-ar fi fost atât de hain…
Interesul superior al copilului, cu care atât de sforăitor defilează instanța, e o utopie. Copilul meu e victima. Ea, prima, eu nu contez. Da, am urcat Golgota împreună, eu și fetița mea, crucea noastră e prea mare, e prea grea. Niciun copil nu trebuie să fie nevoit să treacă prin asta. Îmi port cu demnitate suferința, așa m-am obișnuit cu durerea că am început să ne împrietenim. Nu mă afectează nedreptatea care mi se face, e atât de multă nedreptate pe lumea asta că nu sunt eu o privilegiată să nu am parte de ea, și o accept cu smerenie. Dar durerea fetiței mele mă otrăvește. Nu e supliciu mai mare decât să îți măsori neputința în fața suferinței copilului tău. Eu, care am luptat ca o spartană să ne câștigăm dreptul la liniște și să fim împreună, nu am cum o protejez. Trăim la nesfârșit aceeași dramă, același vis urât .
Am trăit în simbioză noi două, am văzut-o cum crește și m-am bucurat de ea ca de o minune; atât de bună, atât de caldă, cu o extraordinară intuiție și o decență de adult. Atât de sensibilă… M-a fascinat mereu, fetița aceasta a mea, am avut atâta dragoste și grijă de suflețelul acesta minunat, că nu ar putea să mă înlocuiască nimeni. O spun cu certitudinea omului care își cunoaște inima, o inimă ce o poartă în afara ei, în trupul copilului. Am dat tot și am iubit-o fără măsură. M-am instruit să fiu un părinte bun. Am citit tot ce se putea citi în materie de psihologie pediatrică și educație parentală. Sunt mama ei, înainte fiu orice altceva. Am crescut-o responsabil și cu respect infinit pentru omul care este și pe care îl ador. O ador nu doar pentru că e copilul meu, ci pentru că este un om minunat. Prezența ei atinge și uimește, și nu cum să nu o iubești dacă o cunoști. Merită să fie fericită! Are dreptul să fie fericită, iar eu am obligația să veghez la fericirea ei!
De cinci ani, tati îi tot repetă că nu o iubesc. Și mă acuză, mă jignește și o manipulează. A obosit copilul meu să își tot audă tatăl denigrându-mă. E violent și abuziv. Tati trăiește în trecut, nu a uitat și nu a iertat. Mă urăște că am plecat, mă urăște visceral și o otrăvește cu ura lui. Îi spune că nu o să plece niciodată din țară cu mine, până la optsprezece ani, niciodată.
Mi-a spus odată fetița mea: “mami, tu ai scăpat, dar eu am rămas în locul tău…” Am înlemnit atunci pentru că avea dreptate… Îi spune ei tot ce are îmi spună, încă, mie, și nu poate, că eu acolo nu-s, dar ea este…
Tati a plecat cu ea în concedii în fiecare an. Are pașaportul ei și certificatul ei de naștere în original, iar eu niciodată nu m-am împotrivit. Dar instanța de judecată consideră că nu e o urgență ca în relația noastră să existe continuitate și decizia mea de a lucra în Franța, unde în mod normal, minora ar trebui să mă însoțească, e dreptul meu legitim de care sunt privată, (locuința a fost stabilită la mama prim hotărâre definitivă și irevocabilă, am un contract de muncă pe perioadă nedeterminată ca medic și o locuință în Franța), mă condamnă să îmi pierd copilul. Nu cred că merit să fiu pedepsită atât de aspru…
Tatăl a refuzat sistematic să ne dea dreptul să călătorim, e normal, nu are motivație decât reaua credință, DAR plecarea mea în Franța e o ofensă personală. Mi-a proorocit că o cresc fetița în lipsuri și mizerie, că o să mănânc de pe jos… Cum îmi permit să îl sfidez în halul ăsta? Nu e vorba de copil… nu e în interesul copilului să fie hăituit. Chiar dacă tati e vânător. Nu e fizică cuantică să înțelegi că, între a rămâne în Onești, la casa bunicii materne și a locui în Franța, e un mare salt calitativ în viața ei, atât în prezent, cât și în perspectivă. Și e al naibii de urgent să plecăm. Dar tati refuză orice înțelegere. Nu de cazare și biletele mele de avion are el nevoie…
De opt luni sunt cu un picior în Franța. L-am anunțat de demersul meu, am discutat, părea dispus să colaboreze, doar părea! Părea dispus chiar să ajute, doar părea! A jucat un teatru grotesc. Când a aflat că m-am întors cu contract pe perioadă nedeterminată, a explodat; m-a jignit îngrozitor de față cu fetița, apoi plângere la Poliție, Protecția Copilului, școală etc. Și, în final, a venit cu Poliția la ușă. În acea zi, era ziua ei de naștere, împlinea 9 ani.
Am plecat Noiembrie 2015. În primele trei luni, am venit la fiecare termen la ordonanța prezidențială. Trei luni, copilul a rămas cu el la Iași. Cu pauze, că veneam acasă și stăteam cu ea la hotel, poveste încurcată. Amândouă aveam inima friptă. Ce îmi povestea copilul meu friza absurdul. Plecam de fiecare dată șocată și înnebunita de durere că o las acolo. Am sperat că vom obține în trei luni, prin ordonanță prezidențială, dreptul legitim de a locui împreună la noua mea locuință, și că supliciul nostru se va termina. În toată acea perioadă, fetiță mea a avut enurezis și coșmaruri. De atunci, încă își mai roade unghiile. E traumă majoră, dar la naiba!, abuzul psihologic e o fandoseală, evaluarea psihologică judiciară e un moft pe care instanțele din România îl refuză, deși pierde pe bandă rulantă procese la Haga.
Să demonstrezi abuzul psihologic, știu, e treabă grea, toți îmi veți rânji hâd în față, că nu prea se poate, nu la noi. Să distrugi sănătatea emoțională a unui copil, să o mutilezi sufletește, nu e ca și cum ar fi o plagă!
Da, dragostea este întotdeauna mai puternică decât frică și alienarea, iar fetiță mea a avut curaj, mult curaj, să spun ce gândește în fața judecătorului la Iași. A fost un act de eroism, consumat în van, din păcate. Instanța a reținut doar că vrea să viziteze Disneyland, răspuns clasic al unui copil, zice instanță, care nu poate răspunde la o întrebare, deși fetița mea și-a argumentat foarte extins motivațiile. Mă întreb și eu, ca proasta, unde o fi trecut în jurisprudență cum e cu răspunsurile astea “clasice”?… Și a hotărât ca acțiune pe drept comun, daaaaaaaaaaaa, știm, durează ani, alți ani chinuiți din viața noastră. Da, desigur, acțiune pe drept comun e răspunsul. Când a respins cererea, domnul judecător mi-a scuipat în suflet. Simplu.
Am fost revoltată pe Dumnezeu pentru prima oară în viață mea. Pe toți cei pe care i-am ajutat și au spus că se vor ruga pentru mine în semn de mulțumire, că altceva nu am dorit răsplată… Știam că într-o zi voi avea nevoie de toate rugăciunile lor și ziua aceea venise. Nu am trăit în viața mea deznădejde și batjocură mai mare. Nu mai era el cel care mă umilea, de data asta era sistemul. Am învățat în acea zi că un om poate suferi mult dincolo de limita de la care a suferi mai mult nu crezi că se mai poate.
Hotărârea lui mă condamna să renunț la tot și să mă întorc în țară. Cum nu a putut înțeleagă, ce era atât de greu de înțeles, de ce lejeritate în decizii, de ce spălatul pe mâini e soluția? Eu nu îmi las pacienții fără diagnostic. Pun suflet, și nervi, și toată știința mea în slujba lor. Și răspund, răspund pentru ceea ce fac. Suntem bresle atât de diferite???? Justiția trebuie să aducă lumină, trebuie să vindece, să facă DREPTATE. Unde e respectat interesul superior al minorei? Știu, nu a dus domnul judecător lupta noastră, nu ne știe durerea și nici nu i-o doresc, nu o doresc nimănui. Și totuși știu că nu e singular cazul nostru, e, de fapt, mult un fel de regulă decat excepție. Dar Justiția doarme legată la ochi. Și drame incomensurabile, și destine frânte sunt multe… copiii sunt cei mai vulnerabili, cei mai fragili, cei mai expuși, dar cine să-i asculte, cine să-i protejeze…
Când aflat de declarația ei, tatăl i-spus: “M-ai trădat, tati, m-ai trădat.” Iar puiul meu a plecat capul în pământ și a rămas așa… Fetița a spus că, atunci când a primit vestea că am pierdut, în sinea ei, s-a așezat genunchi și a plâns, în sinea ei… Era la tatăl. Își cenzurează până și lacrimile. Are aproape zece ani. Copilului meu îi e rușine și frică. Voința ei e vax… Nu are tati respect și aplecare pentru nevoile ei. Nu avut niciodată, iar pentru asta, instanța, altă instanță, unde probabil slujea o rudă îndepărtată a doamnei cu pantofi albaștri, l-a mustrat.
Și totuși, rugăciunile mele, ale tuturor celor care m-au cunoscut și m-au iubit, au fost ascultate și… s-a făcut, din nou, puțină lumină: niște străini, francezi, români, nu mai contează, m-au ajutat într-un mod care îi onorează, care mă onorează. Mi-am păstrat contractul. Concediile mele fără plată sunt multe… astfel, pot să fiu cu fetița mea. Așa tevatură a făcut partea adversă! Că în contract era stipulat că primele trei luni erau de probă, și că, de proastă ce mă cred ei, mă vor trimite acasă francezii oripilati… “Nu toate muștele fac miere”, așa îmi declara, sforăitor și autosuficient, patronul. Acum nu mai sunt demult “în probe”, am o locuință, am contract pe perioadă nedeterminată, am înscris fetița la școală și… acțiune pe drept comun. Mă vor acolo, francezi și români deopotrivă, pentru că în acele trei luni au văzut ce pot oferi, adică tot. În mai puțin de trei luni, eram medic radiolog complet autonom în Franța. Venisem cu lecția învățată și pregătită să-i cuceresc. Nu cred că a plecat nimeni de aici, vreodată, cu așa o dorință aprigă de a reuși. Și mă iubesc oamenii ăia, așa cum mă iubeau și colegii și pacienții mei din țară. Și mă salută cu “Buna ziua, iubire” franțuzoaicele mele…
Toata strădania mea, toată suferința fetiței mele nu au fost în zadar. Mai pot încă lupta. Așa că lucrez sporadic, fac doar gărzi câte o săptămână. Patronul turbează… Iar când vin, mă așteaptă de fiecare dată Protecția Copilului, că tati face sesizare, amenință, intimidează… Câștigul meu dintr-o săptămână, acolo, este echivalentul unui salariu de peste șase luni în România. Știu, e greu, dar din ceva trebuie să trăim. În rest, stau cu fetița și îmi permit să fac ce nu am făcut niciodată cât făceam naveta la Comănești, că așa era viața mea: zilnic, 80 de kilometri cu trenul… Acum avem timp pentru noi, tot timpul!
Dincolo de câștigul material, acolo, în Franța, simt că e locul meu și simt că sunt medic, iar ceea ce fac face diferența. E dreptul nostru, un drept care ni se tot refuză. Vrea să călătorim, vrea căsuța ei, a noastră, vrea o viață normală. Dar pentru noi, tot ce ar trebui fie simplu devine aproape imposibil, și suferința nu se mai sfârșește, nici pentru ea, nici pentru mine.
Nu voi oferi niciodată aici, liniștea, armonia, bunăstarea și nici certitudinile de acolo. Între calitatea vieții noastre de aici și calitatea vieții de acolo nu există comparație.
Am fost destul de umilită de boală, de condiția mea mizera de medic în România, de fostul meu soț, de sistem. Decât să privesc neputincioasă în ochii copilului meu, când va fi adult, și să îmi mușc mâinile că nu am făcut nimic pentru el să îi ofer un viitor mai bun, mai bine beau cu drag cucută asta și lupt.
Viața e făcută din timp, iar cu fiecare zi care trece timpul ne ia viața înapoi. La 30 de ani m-am îmbolnăvit rău, foarte rău. Credeam până atunci că sunt tânără și veșnică… Dar, după ce înfrunți o dată moartea, înțelegi că, de fapt, nu prea avem timp… Iar dacă vrei să îți împlinești visurile, cea mai bună zi în care să începi să lupți pentru ele e azi! Pentru că, uneori, mâine, poate fi prea târziu.
Nu m-a îngenunchiat nicio povară, nu am plecat niciodată capul. Am supraviețuit unui atac fulminant de rectocolită, primul meu puseu și cel mai grav m-a țintuit trei săptămâni în spital și, da, am ieșit vie, cașectică, dar vie, din povestea asta… Am luptat pentru libertatea mea și pentru liniștea copilului meu, pentru dreptul la o viață decentă și demnă, mai abitir chiar, decât am luptat cu boala…
Trăim un coșmar fără sfârșit. Sunt la capătul răbdării și la capătul puterilor. Dar infrântă, niciodată! Nu îmi mai păsa cine mă judecă, condamnată am fost deja, condamnată să rămân între două lumi, hăituită și umilită, forțată să îmi cer dreptul la libertate unor străini, care nu mă cunosc, nu îmi știu povestea și nici suferința, într-un un loc în care Aparența ține loc de Adevăr, iar Dreptatea e legată la ochi.
Și toate acestea pentru că un om vrea și poate să facă rău fără a avea altă miză decât nevoia de a face rău.
Iar Doamna cu Pantofi Albaștri nu mai vine…
Guest post by Ramona Elena Morariu
Citiţi şi
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
