Uneori privim documentare despre nazism, comunism și imaginea alb-negru, comentariul academic, ne ține deconectați de ceea ce se petrece acolo. Țâțâim indignați de crimele atroce, dacă suntem sensibili, vărsăm și o lacrimă pentru copiii trimiși „la duș” sau înfometați până la moarte. Cert este că ne simțim la adăpost de tot ceea ce vedem, ne simțim ușurați că totul s-a terminat și nu se mai poate repeta.
Da, se repetă, dar numai în Cambodgia – sunt asiatici și sunt cruzi, n-au inimă, mănâncă insecte și animale de companie, trebuie că sunt niște animale. Da, se repetă în Ruanda, unde macetele toacă 1 milion de oameni, ca pe niște vite cu carnea otrăvită. Dar ăia-s negri, înapoiați, abia s-au scoborât din copaci. Desigur, se repetă și la București, în 13-15 iunie 1990 unde oamenii sunt măcelăriți pe criterii de modă (barbă, păr lung, fustă scurtă), dar e o situație specială, n-are sens să ne îngrijorăm. Miron Cosma a fost pus cu botul pe labe, convocatorul Iliescu a lăsat-o mai moale, statul de drept a câștigat. Și, la o adică, mulți dintre noi locuiesc în provincie, așa că suntem în siguranță. Da, se întâmplă în Bosnia unde peste 7.000 de bărbați și de copii de sex masculin sunt executați și îngropați în gropi comune. Dar, hei, e Bosnia, sunt musulmani, sârbii au un dinte împotriva lor încă de când s-au convertit, nu-i bai, nu ne afectează pe noi. Se întâmplă în Ucraina, în Egipt, în Libia, în Irak, în Pakistan, în Venezuela, în Sudan, din motive religioase, politice, economice. Dar nu ne privește pe noi, noi suntem în siguranță, viața noastră și a copiilor noștri este în siguranță, este bună… dacă numai țiganii n-ar mai exista, dacă politicienii ar fi stârpiți – ei și familiile lor -, dacă musulmanii ar fi eliminați (măcar trimiși acasă), dacă evreii ar dispărea.
Nu m-am ferit niciodată de lucrurile oribile ale existenței noastre. Nu m-am ascuns în lucrurile zaharoase, rozii, pentru că restul sunt deprimante. Desigur că-s deprimante, dar nu are pic de sens să le eviți. E ca și cum, în ciuda durerilor, te-ai considera sănătos pentru că n-ai fost la doctor și nu ai un diagnostic. Ca să înțeleg viața trebuie să-i cutreier tot spectrul, ca să înțeleg. Și ce înțeleg – absurd cum este – e faptul că majoritatea semenilor noștri cred că nu pot fi fericiți și împliniți decât prin exterminarea altor oameni.
O scenă cu fiara de care nu ne putem despărți mă urmărește încă din 1998. Eram la serviciu și schimbam prostioare la o țigară. O colegă, o persoană foarte drăguță, săritoare, care era și mamă a unui băiețel foarte simpatic, comenta cu dispreț despre albanezii din Kosovo.
– Sunt ca țiganii, nu merită nimic decât să fie stârpiți.
– Hai, măi, că mă enervați voi ăştia care susțineți exterminarea, am spus eu. Vorbe goale. Ți-aș da un pistol și aș pune, în genunchi, un copil de țigan, doar ca să-ți demonstrez că numai gura e de tine.
M-a privit lung, a mai tras un fum din țigară și mi-a spus pe un ton perfect sigur de sine:
– Și crezi că n-aș face-o?! Aș face-o.
Cumva, ceva, poate privirea ei brusc serioasă (ea fiind o făptură mereu pusă pe glume, veselă, caldă), poate tonul egal, m-a făcut s-o cred. Am văzut, așa cum văd adesea în minte scene ce încă nu s-au întâmplat sau care, poate, se întâmplă la 2-3000 de kilometri de mine, pe colega mea apăsând trăgaciul. N-am mai spus nimic și nici nu i-am amintit de acel moment care s-a inscripționat în mintea mea. La urma urmei, e o persoana foarte bună, extrem de cumsecade, de ce s-o supăr cu această amintire. Încă încerc să mă conving că, de fapt, vorbea gura fără ea.
Sunt o fire colerică și mă mânie multe. Aș putea fi calificat ca având o orientare de dreapta în multe situații. Am și multă imaginație dar toate fanteziile mele se împotmolesc atunci când vine vorba de moartea cuiva, cu atât mai mult a unui întreg segment de populație. M-am studiat, așa cum studiezi un cobai sub disecție, și n-aș avea puterea să apăs pe trăgaci decât pentru a-mi apăra viața și familia. Desigur că m-aș enerva cumplit dacă mi s-ar fura lucruri, desigur că aș lupta într-un război și aș ucide pe cei ce vor să mă ucidă, dar n-aș putea alinia un grup de oameni dezarmați lângă un perete despre care nu știu cu completă certitudine că mi-au făcut rău și să-i ucid pe baza situației sociale, pe baza apartenenței etnice sau religioase.
Din acest motiv, când văd adevărate festivaluri de ură care se desfășoară în România, mi se zbârlește părul. O persoană care era pe lista mea de prieteni a dat cu Like-ul la o postare. Lorena Lupu aplauda bătaia care băgase în comă un țigan de 16 ani, în Franța. O făcea cu următoarele cuvinte:
“Hai, frate, daţi-o-n mă-sa cu ipocriziile. Unu’ fura din case. Irelevant care-i era etnia. Drept care, o gaşcă de cetăţeni l-au săltat şi i-au dat o lecţie de etică şi moralitate. Nu i-au dat-o pentru etnie, ci pentru faptul că CIORDEA DIN CASE. Da, merita bătut la sânge. Şi, da, cine-l apără pe criterii etnice apără implicit ideea de furt din case. End of story.”
35 de persoane binecuvântau postarea cu Like-ul lor, cei mai mulți adăugau comentarii excitate.
Nu sunt un simpatizant al țiganilor. Cultura lor, mai degrabă decât etnia lor, cauzează probleme sociale. Liberalismul excesiv european, political correctness-ul previne studierea problemelor legate de etnia lor – și, astfel, împiedică rezolvarea lor. Ca un om care a fost jefuit, care a fost bătut în plină stradă, ziua în amiaza mare, înțeleg frustrarea cetățeanului de rând. Ce nu pot să înțeleg este dorința manifestă de a-l umple de sânge, nu vreau să înțeleg abrutizarea care face o femeie – aparent educată – să aplaude băgarea în comă a unui tânăr de 16 ani. Lucrurile se pot înlocui – deseori fără cost pentru proprietar pentru că în Vest asigurările acoperă furturile din casă și mașină. O viață însă nu poate fi dată înapoi.
Nu-s ipocrit, sunt doar oripilat de această umanitate care, după atâtea măceluri, nu poate pricepe că încă unul nu va schimba nimic. Am avansat… dar numai tehnologic. Asta nu contează prea mult. Și un posesor de iPod 5 poate asasina cu zâmbetul pe buze – și o face. Are nevoie numai de o scuză și lupii dintre noi îi furnizează scuze din plin. Nici Iisus și nici mii de filosofi și oameni luminați n-au reușit să le vâre celor mulți în cap mesajul că viața omenească e sfântă și că nu avem voie s-o luăm decât atunci când nu mai avem alternative.
Nu apăr hoția și nici hoțul, nu apăr criminalii sau borfașii, nu-i apăr pe țigani sau orice altă etnie. Apăr însă statul de drept care trebuie forțat să-și facă treaba, așa cum i-am trasat-o noi. Avem legi, avem poliție, avem centre de reeducare și servicii sociale cât încape. În anumite cazuri, reeducarea nu mai lucrează și asta este – trebuie să renunțăm la nobile, dar false speranțe și, după ce le-am oferit un număr de șanse irosite, să-i încarcerăm pe viață pe cei pe care educația și mediul i-a stricat pentru totdeauna. Dar, indiferent de ce simțim, n-avem dreptul să asupra vieților, nu ca simpli cetățeni, nu într-un moment de mânie, nu pentru niște lucruri sau pentru orice alt motiv trivial.
Vă amintiți 13-15 Iunie 1990? Vă amintiți de cei care stăteau pe margine și aplaudau când oamenii erau bătuți în stradă, fără proces, fără judecată, după pofta și mintea îngustă a unui “ortac”? Ei bine, în ochii mei cel puțin, nu este nici o diferență între țațele și mârlanii care aplaudau brutalitatea minerilor și cei care acum aplaudă pe Facebook punerea în comă a unui puștan. Chiar dacă acesta a furat, chiar dacă a furat de multe ori, două strâmbăciuni nu fac un lucru drept. Există o lege și dincolo de lege începe fărădelegea. Fapta minerilor ca și cea din Franța este o fărădelege.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
