E de ceva vreme în mintea mea gândul asta care nu îmi dă pace. Încep să cred că m-am îmbolnăvit. Cred că de prea multă viață. Cred că am ajuns să sufăr pentru că am trăit prea mult. Pentru că am greșit cât pentru toți, pentru că am plâns o lume și un paradis. Am trăit și trăiesc un coșmar. Mă apasă viața. E atâta de grea și-aș vrea Atlas să îmi spună o vorbă bună. Aș vrea Atlas să îmi dea un sfat. Mărunt. Câteva puncte de suspensie pentru momentele în care nu văd decât o soluție.
Și mi se pare. Mi se pare că nu-i nimic așa cum ar vrea sufletul meu să fie. Poate pentru că nu mă pot ierta. Stările astea sunt din ce în ce mai dese și mai acute. Demonii joacă mai abitir și eu mă simt lipsită de Dumnezeu. Parcă m-ar fi părăsit. Și pe bună dreptate, doar. Și-s conștientă. Căci îl urăsc adesea pentru că ea nu mai este cu mine. Și pentru că mi se pare nedrept. Pentru că ia la El și cu El, în călătorii infinite, doar pe cei ce-s adorați aici. Și regret că îl urăsc. Dar sunt om, nu ?Am dreptul să greșesc. Și Dumnezeu iartă, nu ? Așa mi-au spus străbunii… Oare mint ei ??
Eu nu am crezut niciodată într-un Dumnezeu iertător. Eu încă mai cred în cel care pedepsește. Toți murim căci e pedeapsă. În toți încetează să bată inima, să mai strălucească sufletul, pentru că e pedeapsă. Și aș vrea să îmi vorbească. Nu pentru că nu cred în el și am nevoie de dovezi, nu, ci pentru că am nevoie de liniștea pe care o găseam odinioară în rugăciune…
M-a abandonat. De ceva timp. Scurt. Dar tot o lume fără Dumnezeu e. Sufletul meu tot fără de pastor se simte. Și nu numai. Dar cred că nici el nu m-a iertat. Și n-o să mă ierte vreodată. Nici el nu-și mai recunoaște copilul. Poate ma reneagă.
Si îmi ia și mințile. Și încep să urlu în mine pentru că simt singurătatea din ce în ce mai tare. Pentru că simt cum pereții sufletului meu se subțiază și-o să intre în mine toată durerea. Și-o să mă lovească adânc. Până la tâmple. Și mi-e cumplit de frică. De singurătatea pe care o resimt. Mi-e teribil de frică. Am pierdut deja doi oameni pe care îi iubesc. Mi-e frică să nu îl pierd și pe el. De fapt, cred că l-am pierdut acum mult timp. E aici doar din inerție.
Si-s țintuită în locul asta nenorocit de amintiri și de dor. De o iubire ce credeam că n-o să se stingă, de o iubire moartă de dinainte să înceapă. Sunt țintuită de un dor nebun de conversație. Cu al meu și cu Dumnezeu. De conversație fără sfârșit. Sunt ca o lupoaica flămândă de conversații.
M-am izolat. Încet și sigur. Am căutat siguranță în brațele unui om care nu poate să mi-o ofere. Am căutat siguranță într-un Dumnezeu care m-a părăsit. Am alergat cu pași mărunți spre ambii. Am alergat pentru iubire și iertare. Dar poate eu nu-s făcută pentru asta. Poate eu sunt doar plăsmuirea imaginației mele. Poate numele meu nu îmi aparține sau poate „eu” nici nu există. Poate-s doar o culoare într-un tablou prea vechi ca să mai fie cumpărat, poate-s doar un sunet într-o melodie de mult uitată. Da, poate eu nici nu sunt.
Am atâta de multe de împărtășit. Am atâtea de zis, încât romanele lui Proust ar părea benzi desenate. Mai găsesc încă o umbră de liniște în literatură. Artă. Asta mă mai pasionează. Și, în ciuda faptului că am burtă și cu vreo 15 kilograme în plus față de standard, tot îmi place sportul. Aș da orice pentru doi prieteni și-o minge de volei. Să îmi dau suflarea acolo. Să uit o ora de cine sunt. Să lupt pentru ceva.
Și poate dacă aș face ceva, poate dacă aș putea să opresc o clipă roata asta a timpului, poate dacă aș putea da uitării o parte din trecut, poate aș începe să mă iubesc. Poate nu m-aș uita în oglindă cu silă, urându-mă, poate nu mi-ar mai fi frică să îmi exprim liber ideile. Poate n-aș fi într-o constantă defensivă. Căci e a dracului de obositoare lupta asta cu mine. E un război pe un teren comun, cunoscut ambelor tabere. E un război interminabil care simt cum mușcă din rațiunea mea fix ca dintr-o napolitană. Se aud crăpăturile sub dinți. Se rupe ușor. Da, mă urăsc. Și trebuie să o admit. O spun rar, cu voce tare. O scriu mai des decât o gândesc. O ascund mereu de ceilalți.
Guest post by Mădălina
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
