– continuare de aici –
Adrian fusese un gentleman, nu mai încape îndoială. Probabil că alt bărbat, în locul lui, ar fi profitat de întreaga situație și nu ar fi ezitat să se distreze pe seama ei nu numai atunci, ci, probabil, și după, ceea ce i-ar fi făcut viața la serviciu un calvar. Adrian însă era din alt aluat. Acum, lămurită pe deplin asupra ultimelor 24 de ore putea, în sfârșit… nu, nu să răsufle ușurată, ci să-și dea voie să simtă și să accepte tot tumultul zorilor unei inevitabile povești ce deja începuse să se țeasă între ei.
Se grăbise să-l invite la ea, la o „cafea”, deși era spre seară, iar a doua zi dimineață amândoi trebuiau să spună „prezent” la job, la ora 8.00. Însă acum, pentru prima dată, nu i se mai păreau atât de importante nici jobul, nici viața și nici mentalitatea de până acum. Singurul lucru care conta era sentimentul plăpând, dar hotărât, ce-i creștea din pelvis și i se cățăra pe coaste, grăbit să-i ajungă la inimă și s-o cucerească. Habar nu avea ce să facă cu el, habar nu avea să lupte pentru sau împotriva lui, după cum ar fi fost cazul.
Cum Adrian acceptase, până să vină el trebuia să fie și aranjată, și machiată, și cu un vin la rece. Se zăpăci complet, tot ce se întâmpla acum era o premieră și, deși obișnuită să facă mereu totul contra cronometru, nu era obișnuită și cu acele lucruri care-i scăpau de sub control, așa cum se întâmpla acum. Cu ochii pe Casio-ul ei bărbătesc – de care nu se despărțea niciodată, căci exactitatea cu care acesta îi măsura timpul îi conferea senzația că nimic nu se petrece la voia întâmplării, Amalia reuși ca până la țârâitul soneriei să fie gata.
Trase aer în piept și, cu un ușor tremur, deschise ușa. Din prag, zâmbetul lui Adrian lumina galaxia, că Amalia uită de politețe și rămaseră blocați acolo, pe pragul dintre lumea largă și cea a ei personală, sorbindu-se reciproc din ochi.
– Pot să intru? întrebă într-un târziu Adrian, oferindu-i florile pe care de-abia atunci la văzuse și Amalia.
– Da, te rog, iartă-mă… bâigui ea încercând să revină cu picioarele pe pământ. Mulțumesc…
Îl invită apoi în sufragerie, se scuză că merge să aducă o vază pentru flori, și dăduse să iasă, dar Adrian, mai rapid, o prinse de mână, trăgând-o spre el, și-o îmbrățișă flămând, sorbindu-i aroma părului. Rămaseră așa, încleștați, iar ea simți iar că totul, dar absolut totul este relativ și neimportant, că timpul cel atât de frumos măsurat de toate ceasurile din lume nu are nicio valoare dacă nu este trăit cu iubire, cu pasiune, cu emoții ce-ți șubrezesc stabilitatea genunchilor și-ți dau peste cap curgerea firească a sângelui prin vene.
Amalia era dispusă ca atunci, în mod conștient, să i se predea. Să-i fie iubită în orele care vor urma. Sau poate lunile, sau poate anii… Avea impresia că se află pe marginea unei prăpăstii în care hotărâse să se arunce fără să se mai gândească, fără să mai șovăie. Parcă de-abia atunci începea, de fapt, să trăiască cu adevărat, iar până atunci nu fusese decât o somnambulă ce trecea adormită nu prin viață, ci pe lângă viață.
Urmară ore suspendate în care se iubiseră nebuni, de parcă n-ar fi fost mâine.
Totul se petrecuse prea repede și după, se regăsiră stingheri, nu apucaseră nici măcar să vorbească și nu știau ce să facă, cum să întâmpine ce avea să urmeze, noroc că lui îi sună telefonul. Adrian se ridică din pat înfășurat în cearșaf, îl luă din buzunarul pantalonilor, îl privi pentru o clipă, se încruntă ușor, dar nu răspunse. Acesta fusese însă momentul în care se hotărâse. Prea devreme să rămână peste noapte și, oricum, nu avea nimic pentru a doua zi, la serviciu. Aveau să se întâlnească acolo, pe teren neutru, păstrând doar pentru sufletele lor secretul noii pasiuni.
Amalia închise cu greu ușa în urma lui. Nu l-ar fi lăsat să plece, nici măcar nu se gândise la momentul ăsta și acum, că venise, se simțea ruptă, ca și când cineva i-ar fi smuls o parte esențială din ea și fără de care ea ar fi putut doar agoniza și nimic mai mult. După o sărutare ce părea că nu se mai termină, închise sfârșită ușa în urma lui și rămase sprijinită de ea, sleită de orice urmă de vlagă sau de voință, dar incredibil de fericită… Și-n moleșeala ei, încă lipită de ușă, auzi de dincolo de ea – sau doar i se păruse? – vocea lui Adrian care spunea:
– Da, iubito, este totul în regulă…
– citește continuarea aici –
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
