“Când femeile ne iubesc, ne iartă orice, până și crimele…când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici măcar virtuțile.”(Balzac)
Deși aud mereu “Viața e o luptă!”, “Fii tu însuți!”, “Croiește-ți singur drumul!”, reușesc cu mare greutate să-mi armonizez propriul echilibru între neliniștile interioare și frustrările exterioare.
Dezavuez sincer tipul acesta americănesc de propovăduire aproape mistică, prin cursuri de îndoctrinare universală denumite pompos “autocunoaștere și dezvoltare personală”. Asta nu pentru că nu ar conține multe adevăruri aplicabile de-a valma psihicului deprimat, ci pentru că pornesc de la o premisă mincinoasă. Profit de acest prilej pentru a cere scuze doamnelor și domnilor prea deprimați sau prea ocupați, cărora le-am sugerat să-și lipească pe oglinda din baie un bilețel cu textul “Ce-am făcut special pentru mine astăzi?”. Nu ține! Chiar dacă este pus în practică, poate doar să-ți ofere mici satisfacții egoiste, de moment, ce vor duce în final tot la alienare în propriul turn de fildeș.
“Înseninează-ți fiecare zi!” poate fi o chestie cumplită dacă o iei ca atare. Iubesc căldura, m-aș muta și mâine pe o insulă veșnic însorită, dar sunt sigur că mi-ar da târcoale idei sinucigașe, la gândul că poate nu voi mai auzi ropotul ploii sau că zăpada nu-mi va mai crănțăni niciodată sub tălpi în zilele mohorâte de iarnă când “șmecheria supremă” e să faci din zorii zilei o nouă zi, chiar dacă soarele pare că n-o să mai răsară niciodată!
“Când eram tânăr credeam că bogăția și gloria îți aduc fericirea! Acum, ajuns la maturitate, sunt sigur de asta”, spunea, mai în glumă, mai în serios, Bill Gates. Date fiind dimensiunile averii personale și contextul actual în care reușim supraviețuim (doar unii dintre noi) poate totuși ar trebui să-l credem?!
Atunci, de unde izvorăsc atâtea drame, isterii, secționări de vene, internări în clinici psihiatrice sau pentru dezintoxicare (de alcool sau droguri) printre cei ale căror conturi ar trebui să le provoace doar veșnice orgasme existențiale? Să fie plictiseala, lehamitea? Poate! Eu cred, mai degrabă că la mijloc este iubirea! Sau, mai precis lipsa ei, așa cum spunea odată o adevărată prințesă a inimilor rănite, care ne-a rămas în amintire drept Lady Di!
Da, dragostea este un accident! Nimeni nu poate nega asta. Restul e doar dorință, surogat sau posesiune. Seamănă cu un străin pe care-l aștepți, dar nu știi cum și mai ales când va veni. Ai vrea să-l poți recunoaște și să-i spui: “Hello, stranger!” Dar, pentru cei mai mulți, nu este decât un joc în vânt… Cei mai tenace îl caută cu înfrigurare și, atunci când deznădejdea îi încolțește, împrumută vieți.
Tot așa l-am închiriat și pe Sfântul Valentin. Nevoia disperată de a te ști iubit atunci când iubești a căpătat o dimensiune planetară, indiferent de meridiane, culturi, religii. Mulți văd în Valentine’s Day un simplu capriciu cu iz vădit comercial și-l blamează cu superioritate. Alții îl condamnă cu vehemență și violență. Nu-i luați în seamă, sunt doar invidioșii care n-au găsit (încă!) cui să-i declare: “Be my Valentine!”
Disprețul devine o stare de a fi atunci când nu mai poți cere nimic înțelegerii și iubirii. Este epoca indiferenței, a confruntării dureroase dintre două ființe – una ce dăruiește atât de multe și cealaltă care împlinește atât de puține. Și mâine? Oare ce se va mai prăbuși mâine?
Fiecare a avut visele sale, zeii săi, așteptările sale. Apoi, într-o zi, totul se ascunde după nori obscuri și propria ființa seamănă izbitor cu un deșert pe care nimic nu-l mai străbate. Viața devine un amănunt obositor sau chiar martirizant. Ajungi să te complaci într-o zonă de călduță comoditate, mult prea relativă pentru a se numi trăire.
În ziua de azi, totul fie se cumpără, fie se violează… dar cel mai adesea sufletele! Trăim netrebnicia unei lumi falimentare. Oare tot ce iubim o să dispară? De ce trebuie să dispară? Suntem adesea triști pentru ceea ce suntem, dar rareori încercăm să schimbam ceva și motivăm pueril: de ce atâta teatru? Numai pentru a ajunge la circ? Pe unii, foamea îi determină să mediteze, pe alții, să se aprovizioneze. Din păcate, majoritatea este tributară celei de a doua categorii.
Nu mai adie nimic! Până și morile de vânt s-au oprit. Dar visele? Să te topești de iubire până la dezmembrare, să te doară infernal, peste limita suportabilității fizice și apoi să te vindeci de iubire prin iubire! Regretele nu sunt niciodată eterne, ci doar tardive, așa că e mai bine să-ți pară rău într-o zi, decât să regreți în următoarea. Celor care nu mai cred în iubire am să le povestesc că în tinerețe am citit o știre despre Devon Smith, supranumit “campionul autostopului”: a parcurs cu această metodă 291.000 mile în 24 de ani! A 6013-a mașină care a oprit a fost un Rolls Royce.
Guest post by Ovidiu Tudoran
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
