Una din diferenţele importante între bărbaţi şi femei se referă la înclinația diferită a celor două regnuri de a analiza, exprima şi mărturisi sentimente.
În colţul roz al relaţiei se află femeia, capabilă a decela orice modificare a homeostaziei afective a cuplului, de la o privire un pic mai prelungită scăpată cu nevinovăţie de partener spre decolteul vreunei trecătoare (sau al tuturor) până la sentimente mult mai adânci şi mai sofisticate ale acestuia, sentimente de care acesta de obicei nu ştie absolut nimic.
În colţul lui albastru, masculul răspunde acestei provocări cu o capacitate de nuanţare asemănătoare cu cea a unei cârtiţe dresate să folosească acuarelele, sperând să supravieţuiască cu optimismul unui pescar japonez între două valuri de tsunami.
Existenţa acestei diferenţe face ca dinamica unui cuplu să se asemene cu meciurile Barcelonei – pe de o parte tika- taka, posesie prelungită şi ameninţarea permanentă a porţii apărate cu dificultate de cele două testicule din ce în ce mai chircite, pe de altă parte contraatacuri disparate cu mingi aruncate la întâmplare în faţă şi aduse de obicei de vânt înapoi în careu.
Deşi se arată afectate, în realitate această dinamică satisface femeia, fie şi numai pentru că, indiferent de scorul final, publicul va aplauda frumoasa ei prestaţie. Eventualele tentative ale nefericitului de a pasa logic sunt de obicei prompt fluierate şi, dacă se insistă, începe să plouă cu cartonaşe de tot felul, de la cel galben al îmbufnării până la cele 50 de nuanţe de roşu aplicabile recalcitranţilor.
Nu ştiu ce ar face femeile în faţa unei riposte mai nuanţate, fie şi numai pentru că bărbaţii cu adevărat capabili de acest tip de reacţie sunt luaţi demult de alţi bărbaţi.
Care ar fi motivaţiile acestei inegalităţi de gestionare a resurselor afective a cuplului? Ce face ca, în savana noastră de zi cu zi, leoaica să înţeleagă, să explice, să ragă, să mai explice o dată, terminând toate acestea înlăcrimată şi totuşi câştigătoare, pe când leul de-abia apucă plasarea câte vrenunui mieunat indistinct?
O teorie ar fi aceea că bărbatul se simte vulnerabil atunci când viaţa îl face să explice ceea ce simte, desigur cu excepţia momentelor de foame, sete şi dorinţă de a copula. Unele femei chiar cred că motivul pentru care îşi străpung bărbatul cu floreta argumentelor cu uşurinţa cu care samuraiul porţionează sushiul se află în incapacitatea acestuia de a-şi arăta latura vulnerabilă din orgoliu masculin. Că, în fapt, creatura păroasă, sforăitoare şi mereu însetată de lângă ele este, undeva în adâncuri, o pajişte plină de otava sentimentelor suave în aşteptarea paşterii şi că tot ce trebuie pentru a extrage această comoară este îndepărtarea prin cicăleală repetată a sterilului timidităţii virile.
Ca membru al tagmei masculine trebuie să fac însă, o dată pentru totdeauna, lumină asupra acestui aspect.
Oricât de greu este de crezut, doamnelor, dincolo de chipul drag al iubitului, în spatele tăcerilor sale semnificative şi aparent apărat cu îndărătnicie, în interior, nu se află nimic din toate astea. Nu e nici o pajişte, nici o pepită şi nici o fântână fermecată.
De fapt acolo nu este nimic.
Bărbaţii nu au inteligenţa emoţională a femeilor. Nu ştim niciodată nimic din ce ni se întâmplă în cuplu, de la motivul pentru care luăm lecţii de bridge de la partenere mai slabe ca noi, la cel pentru care trebuie să aplicăm tapet roz pe pereţi budei şi nici cele pentru care trebuie să înfigem câteodată flori în vază.
Nu am ştiut niciodată de fapt. Am învăţat câte ceva, ca nişte primate receptive, de la mamele noastre, dar mai ales de la prietene, logodnice, neveste şi alte persoane pe care ne-am dorit foarte, foarte tare să le fu*em, dar nu am înţeles niciodată exact la ce trebuie şi câtă vreme.
Suntem foarte mulţumiţi de ignoranţa noastră.
Am face congregaţii să ridicăm imnuri de slăvire şi ne-am strânge în conferinţe ca să preamărim valoarea şi intangibilitatea acestei ignoranţe, dacă însuşi acest efort de organizare ne-ar putea trece vreodată prin cap.
Câte unii dintre noi reuşesc totuşi să vadă mici protuberanţe ale acestei realităţi noi cu uluirea cu care vede macacul cometa pe cer.
Din păcate, însă, mai mult decât a le vedea nu putem face mai mult fie şi numai că, spre deosebire de jigler, carburator, drujbă sau bomfaier, toate aceste realităţi alternative, ale sentimentelor, trăirilor, modificărilor de sentimente şi modificărilor de trăiri nu prea fac sens, dar mai ales nu răspund decât uneori şi doar parţial la singura noastră uneltă cât de cât eficientă – ciocanul.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
