Da’ ce, militarul are stea în frunte? Da, are!

26 June 2015

Ramona SandrinaAzi, m-am trezit în sunete de fanfară. Mi-a amintit de copilărie. De tata. De cum îmi sărea inima din piept de mândrie când îl vedeam în fruntea plutonului. Tata a fost maior în armată, la tancuri. Am trăit 25 de ani cu haine verzi în casă. Cu doruri. Dacă mă întrebați vreodată, știu mai multe despre arme, tancuri, strategii, decât despre cratițe. 🙂

Mi-a plăcut, dar tata nu m-a lăsat să mă apropii de armată: “Vrei ca nici tu să nu ai familie? Să adormi cu fotografia copiilor sub cap? Să îngheți de frig sau să mori de cald pe câmpii? Numai eu știu câte am trecut și făcut și nu am nici un respect de la țara asta sau conducătorii ei!”. Și mare dreptate are tata!!!

Mulţi oameni judecă militarii. Îi fac criminali. Spun că au alernative. Că nimeni nu îi obligă să intre în armată. Așa este. Pe vremuri însă, erai obligat. Acum ține doar de conștiință, de sacrificiu și uneori de necesitate. Unii o fac din dragoste, alții pentru bani. Dar cineva trebuie să o facă și pe asta, deoarece majoritatea doar când aud de un miting dau bir cu fugiții. Mă întreb ce ar face dacă li s-ar pune o cască în cap, o armă în mână și li s-ar cere să își apere familia, părinții, vecinii, prietenii, națiunea?! Majoritatea nu participă activ nici când e vorba să se implice pentru: educație, sănătate, cultură, mediu etc. Ne gândim doar la noi. Restul, să și le rezolve singuri, puțini, cu pancardele în mână, pierzători de drepturi din prima în acest fel!

Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?

Aş spune că DA!

Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer.

Stelele acelea pe umeri înseamnă nopţi şi zile nedormite pentru ca alţii să poată dormi liniştit!
Stelele acelea înseamnă să aperi o graniţă, un popor, un stat mai presus de tine însuţi!
Stelele acelea înseamnă pregătiri militare continue, aplicaţii, gărzi, plecări în Afganistan, Bosnia, etc, decizii, munci grele!

Nu ştiu ce înseamnă armata astăzi. După cum văd, nu mai are multă însemnătate pentru unii oameni. Militarii sunt desconsideraţi cu mare lipsă de respect, iar sacrificiile lor sunt călcate în picioare de oameni care poate în viaţa lor nu au luat ceva în serios sau nu au ştiut ce înseamnă să fii militar sau să ai unul în familie.

aviator

***

Tata a fost preferatul meu. Cred că aşa sunt fetele, sau poate ştiam că mama e mereu acolo. Ea era sufletul acela, fiinţa aceea, iubirea aceea supremă care nu avea cum să dispară. Ştiam că e umbra mea, îngerul păzitor. De aceea, mi-am permis să îl simt pe tata ca pe un preferat. El nu era. El era doar seara când mă rugam la Doamne Doamne. Era acolo în fiecare rugăciune: “să fie bine, să fie sănătos, să nu păţească ceva, să se întoarcă la mine şi la mama…”. Uneori mă rugam să nu fie prea cald, sau prea frig ca tatei să nu îi fie greu. Acestea au fost câteva din gândurile unui copil cu tată militar.

Când tata era plecat cu lunile de acasă, mama era tristă, era mereu cu fruntea adâncită în gânduri. De asta am fost eu un copil vesel. Pentru mama şi pentru mine. Vroiam să o știu și să o văd mereu zâmbind.

Uneori, tata ajungea acasă numai noaptea. Ştiam când vine. Stăteam trează până la miezul nopţii sau către ziuă. Mereu eram trează când venea tata. Iubeam să aud cum ciocăne încet la uşă să nu mă trezească şi cum vorbea în şoaptă cu mama. După ce vorbeau puţin, deschideam şi eu uşa. Nu am fost niciodată un copil indiscret. Ştiam să aştept. Aşteptam rândul meu şi mă asiguram că acesta dura ceva mai mult. 🙂

Alteori, îl vedeam pe tata doar la gară. În gări. Când mergeau în aplicaţii mergeau cu lunile şi încărcau în tren maşinile, tancurile, blindatele, efectivul militar, etc., iar când aveam noroc, trenul lor trecea din nou prin Oradea. Câteodată apucam să-i vorbim, câteodată doar îl vedeam preţ de câteva secunde la fereastră. Era mereu acolo şi ne făcea cu mâna. Dar exista și momente fericite când trenul oprea. Atunci, lumea mea se oprea cu toată fericirea ei la mine preţ de câteva minute. Părinţii mei îşi vorbeau, iar eu îi priveam. Mama, draga de ea, oricât de mult se abţinea, mereu plângea. Plângea de bucurie, de emoție, de dor, de mine, de ea, de tata!

Prima mare dragoste a tatei a fost muzica. Tata trebuia să fie un artist. I-ar fi stat bine. I s-ar fi potrivit. A iubit foarte mult acordeonul. Cânta dumnezeiește la el. Multă lume îl cunoștea din acest motiv când era doar un tânăr cu vise şi planuri de viitor. Încă mai știe să mai cânte, dar acordeonul stă de multă vreme cu burduful spart. Tata nu mai e tânăr, iar visele lui au devenit visele copiilor lui. Acordenul mai poate să aştepte. Uneori însă, tare mi-ar place să îl știu fără griji, zâmbind și cântând la acordeon. Dar acordeonul stă acolo în cutia lui mare şi neagră şi pentru că tata şi-a pierdut entuziasmul. Şi-l recapătă uneori când ne reunim toată familia. Atunci tata le pune toate deoparte şi zâmbeşte, glumeşte, ne priveşte pe sub gene şi uneori…lăcrimează. Și militarii plâng! Chiar și cei mai demni dintre ei!!!

Armata poate fi ucisă într-o țară, dar ea devine o stare de spirit, de a fi într-o familie unde cândva a existat măcar un militar! În a mea au existat doi: bunicul și tata!

Sunt nepoată și fiică de militar şi aşa am să rămân mereu!
Fiica mea este strănepoată și nepoata unui militar şi aşa va fi mereu!
Nepoţii mei vor fi strănepoții și nepoţii unui străbunic militar şi aşa vor fi mereu!

Când mi-e dor de tata, trec pe lângă unitățile militare din Focșani, din cartierul Sud. Zâmbesc și trag aer. Inspir puternic cu ochii închiși. Aerul are acolo altă conotație. Miroase a alte timpuri. A alți oameni. Miroase a demnitate!

Ziua-Drapelului-National

***

Azi, m-am trezit învelită într-un altfel de dimineață. Un altfel de aer. Un altfel de cer. Este unul pe care azi se poate vedea un curcubeu în doar trei culori. Culorile drapelului meu. Al nostru ca români. Mândră sunt de ele, așa cum mereu am să fiu mândră că sunt ROMÂN! Pe când unii își doresc să o părăsească pentru a-și crea viitor pe alte meleaguri, pe când unii o uită și o desconsideră, eu mă încăpățânez să rămân aici, să devin un om bun și un român demn de țara lui. Iubesc țara asta și oamenii ei. Chiar o iubesc. E ca o Cosânzeană, ca un cânt, ca un dor continuu. Nu e ușor să fii român în aceste timpuri de tranziții fără încetare, dar dacă ar fi, ce satisfacții aș mai avea când mi s-ar împlini câte un vis?!

„Eu n-am cerut să fiu român! Am avut noroc! – Petre Țuțea 

La mulți ani, Tricolor!



Citiţi şi

Singura frumusețe care nu dispare niciodată

10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă

Călătoriile mele, de la Bari la Alicante

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. dan nenciulescu / 28 June 2015 20:24

    foarte emoționant,vă mulțumesc!

    Reply
  2. Dl General / 28 June 2015 14:00

    Si fara sa vorbesc in afara “fenomenului” ….sau sistemului (cum le place unora sa spuna): nu exista nicio stea acolo (la modul figurat)…doar traditia din familie (“sa ma bagi si pe mine in armata ca e loc de munca sigur si caldut”) plus perspectiva unui salariu (aproape decent) si a unei pensionari muult prea rapide (si cu o pensie muult prea mare). Ca o concluzie: loc de munca sigur , fara bataie de cap sau munca epuizanta. In conditiile actuale acolo pe frunte nu se pune o stea ci (ca sa fim in consonanta cu statutul NATO) un L …de la looser. Si zau ca nu am fost rautacios!

    Reply
  3. Al. Monea / 28 June 2015 13:02

    Am citit si am rascitit….
    Sunt miscat pana la lacrimi. Stiu cum e… Am doi baieti care au suferit la fel ca tine… Am fost militar 34 de ani… E greu, intr-adevar !
    Si la toata suferinta familiilor de militari se adauga acum, cand ne trebuie liniste, batjocura guvernantilor si a celor care desfid armata….
    Sa-i fereasca Dumnezeu sa fie nevoiti sa apere aceasta tara ca sunt total nepregatiti cu toate meritele pe care cred ei ca le au….
    Cu deosebit respect,
    SM -Pitesti

    Reply
  4. Gigi Țepuș / 28 June 2015 8:02

    Frumoase și emoționante cuvinte. Am fost militar 26 de ani, sunt tată de fată și am rezonat la gandurile tale. Felicitări pentru articol.

    Reply
  5. Ionel / 27 June 2015 20:05

    MUltumesc Ramona! Am fost si voi ramane, si dincolo de moarte, militar (tot tanchist). Multumesc pentru mesajul emotionant. Pe blogul meu vei putea citi o poveste, scurta, despre tanchisti.
    Toate cele bune!

    Reply
  6. Dany / 27 June 2015 19:37

    BRAVO ! Pentru patrie! Si patriotism.

    Reply
  7. Monica / 27 June 2015 18:44

    Multumesc pentru acest articol..si eu am trait cu haine militare albastre in casa….si sunt mandra de tatal meu…si acum de sotul meu…:)

    Reply
  8. Molnar Diana / 27 June 2015 18:35

    Buna Ramona
    sunt fiica de militar si la rindul meu sunt militar, ofiter mai exact. Am trait aceleasi lucruri ca si tine insa din pacate tatal meu a decedat la varsta de 52 de ani, comotie cerebrala in somn, perfect sanatos. Nu am fost pregatita pentru acel moment, nici acum dupa 13 ani nu inteleg de ce a trebuit sa plece dintre noi, insa un lucru este sigur stresul si viata aspra de militar, mereu pe drum au avut un rol in plecare sa prematura dintre noi. Multumesc pentru ca ai impartasit aceste ganduri cu noi si astfel am inteles ca nu am fost singurul copil de militar care a plans in intuneric de dor dupa tatal sau

    Reply
  9. Vasile / 27 June 2015 17:59

    Felicitări, Ramona Sandrina!
    Da şi miliarii plâng! Acum, că mi s-au oprit lacrimile, dar am încă un mare nod în gât, scriu aceste rânduri, văzându-mă în povestea ta şi văzându-mi soţia şi cele două fiice, acum mari, ce mi-au fost alături pe toată perioada în care am fost militar. Cu toate că au trecut 11 ani de când am plecat din armată, nu pot uita şi nici un militar nu poate uita viaţa plină pe care am avut-o în acea perioadă, mai ales că am început de la 14 ani (L.M., Scoala Militară, facultate, cursuri, cazarmă, aplicaţii, munci,…, toate etapele) şi terminând cu predarea drapelului de luptă la Muzeul Militar şi desfiinţarea propriei unităţi. Acestea nu se pot uita cum nu se pot uita nici privaţiunile serviciului militar, nici jurământul sfânt pe care l-am făcut Ţării, “atât în timp de pace cât şi în timp de război”.

    Reply
  10. Emil / 27 June 2015 15:43

    Va multumesc in numele ARMATEI ROMANE pentru acest articol deosebit.Am fost militar 33 de ani, la arma tancuri. Chiar la inceput am jurat credinta poporului cu mana pe DRAPEL, moment pe care nu-l pot uita. Bunicul meu a fost militar si a luptat in primul Razboi Mondial la Marasesti unde a fost ranit. Unchiul meu a fost militar si a luptat in al doilea Razboi Mondial si a luptat la Cotul Donului, unde a pierdut un picior. La noi in familie ARMATA este foarte respectata pentru ca toti ai mei sunt niste oameni respectabili. Respectul de sine face parte din atitudinea de zi cu zi pentru ca el nu se cere, el se IMPUNE prin ceea ce faci. “Spuneti generatiilor viitoare ca noi am facut suprema jertfa pe campul de lupta” asa scrie pe monumentul eroilor (statuia LEU) de pe dealul Cotroceni. Pe mine armata m-a pregatit pentru aceasta jertfa suprema. Eram gata oricand sa plec la lupta. Pacat ca s-a scos serviciul militar obligatoriu. Armata era locul unde se invata lectia patriotismului real.

    Reply
  11. eugen / 27 June 2015 13:45

    am 61 de ani ,am facut armata stiu cu ce se mananca,dar cu steaua in frunte sa o lasam mai moale.ati fost intr-o mina sau otelarie sa vedeti cum se lucreaza zi de zi si in schimburi?inafara de cei care au facut razboiul si au murit pt. patrie doar aceia au stea in frunte. restul ar trebui sa fim egali.sa nu uitam ca cei din linia intai nu sunt ofiterii.

    Reply
    • Liviu / 27 June 2015 21:40

      Cu tot respectul, nu ati inteles nimic din acest articol. Incercati sa vedeti printre randuri, ca sa puteti trece dincolo de cuvinte. In rest, sanatate multa!

      Reply
  12. Adi Lungu / 27 June 2015 11:14

    Frumos spus/scris! Cinste autoarei si militarilor adevarati!

    Reply
  13. aurel / 27 June 2015 10:17

    Imi pare rău dar armată nu mai este ce era. Armata în anul 2000 este o unealtă de asuprire , o unealtă de ocupație. Acei soldați demni și patrioți, s-au transformat în mercenari plătiți. Serviciul național nu trebuiea întrerupt, ca fiecare individ să cunoască datoria să pt țară. Patriotismul te inspiră la fapte de vitejie, nu banii.

    Reply
    • Mihai / 27 June 2015 11:54

      Armata romana nu s-a schimbat si va ramane aceeasi, devotata si capabila de jertfe, este cea care a facut si pastrat aceasta tara si nu este nici mai buna nici mai rea decat societatea din care face parte. In afara amenintarilor globale de azi sa nu uitam ca ele nu trebuie asteptate la granita si la fel ca si in trecut soldatii nostri au fost prezenti oriunde natiunea le-a cerut sa fie, departe de casa, asa cum au luptat la Plevna, Budapesta, Cotul Donului sau in Afganistan.

      Reply
  14. delia / 26 June 2015 16:03

    Ramona,mi-ai adus lacrimi in ochi,dar pe tata in fata ochilor.Si eu sunt fiica de militar,si am trait cu dorul lui.Si eu am invatat de la el ce inseamna demnitatea si dragostea neconditionata.Iti multumesc,mi-ai facut ziua frumoasa 🙂

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro