În 1867, în revista „Familia” Mihai Eminescu publică poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Eminescu era atunci la începutul gloriei, România, pe hărţile lumii, era doar o bucăţică de pământ.
„Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”
Trec anii, începe războiul, românii mor peste tot, de la Dunăre până dincolo de munţi. România e doar un vis, viaţa doar o iluzie.
1918, pe Muntele Sorica, undeva în zona Carpaţilor de curbură, cine mai știe exact locul?, e plin de soldaţi morţi, răniţi, cei care rămân în viaţă caută în raniţele celor care au trecut dincolo. Poate găsesc ceva de trimis acasă. Să ştie părinţii unde le-au rămas copiii. Într-o raniţă, o bucăţică de hârtie. Nu era o scrisoare către iubită sau părinţi… Era o poezie. Între o bătălie şi o moarte, soldaţii scriau poezii… Numele acelui soldat nu-l ştie nimeni, dar au rămas versurile sale… Către România, acel vis pe care el n-a mai apucat să-l trăiască…
„Nu plânge, maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!”
Peste câteva luni, războiul se sfârşea, România avea să devină mare. Pentru puţin timp. În 98 de ani, cei care au rămas în urma acestui copil mort undeva pe o coastă de munte n-au fost în stare să-i afle nici măcar numele… Un soldat necunoscut. La fel ca alte milioane.
Între poezia lui Eminescu şi cea a Soldatului necunoscut există măcar o similitudine, niciunul dintre ei nu cere ceva de la România, unul şi-o doreşte mare şi mândră. Altul moare ca ea să fie aşa. Lumea se schimbă în o sută şi ceva de ani, de la „Ce-ţi doresc eu ţie” am ajuns la „Da’ ce, mă, ce a făcut România pentru mine?”. Raniţele s-au transformat în valize, dar în ele nu veţi găsi petece de hârtie cu poezii către Maica Românie, ci bagaje pentru a pleca din ea.
Vrem o ţară ca afară, vrem o Românie schimbată, vrem mereu ceva ce însă nu putem defini clar. Vrem să schimbăm România, dar mereu o schimbăm cu altă ţară. E mai uşor așa, după 98 de ani, România Mare e România uitată. Vrem să schimbăm ţara, pe noi, niciodată. Vrem o altă ţară, o spun cei care scuipă seminţe pe jos. Vrem o Românie frumoasă, dar gunoaiele să le strângă alţii, noi n-avem timp, plecăm! Cerem mereu ceva, dar oferim doar reproşuri. Scuze ieftine aruncate la repezeală. Şi de cei care ne conduc şi de noi, cei care am acceptat să fim conduşi aşa. Mereu căutăm vinovaţi, comuniştii, americanii, hoţii, alţii. Noi?? Niciodată!! De parcă nu noi ne-am fi tăiat pădurile, de parcă nu noi ne-am fi lăsat pământurile.
Ne iubim ţara, dar ne îmbrăcăm cu steagul Americii, al Italiei, sau a altor ţări care ne-au amagit că ne primesc. Ce rămâne în urmă? O formă pe hartă. Amintirile despre ce-a fost odată şi speranțele că se va schimba. Ea. Noi?? Noi nu ne schimbăm, noi plecăm. E forma supremă de iubire ce ne-a mai rămas după 98 de ani…
La mulţi ani, Românie, să nu te schimbi, rămâi aşa cum ai fost mereu. La mulţi ani, Românie, şi poate, într-o zi, vom înţelege că nu trebuie să te schimbi tu, ţară, ci noi trebuie să te iubim, Românie!
„Nu plânge, maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi mare!”
Pe Florin îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
