Deși vârsta de 40 de ani pare un hotar, nu este unul. Oricât de mult se agață femeile de cifra „3” la prefix – atât de mult că uneori nu se schimbă mai mult de 15 ani, dacă e să ne luăm după afirmațiile lor – între 39 și 40 de ani nu este diferență de un deceniu, ci doar de 12 luni. Nimic nu se schimbă radical, nimic nu încetează brusc a fi doar pentru că ai pășit în al patrulea deceniu de viață. Și, tot așa, faptul că ai împlinit 40 de ani și nu ai un bărbat alături nu reprezintă vreo apocalipsă. Totul se „face” și se „desface” atâta timp cât suntem vii și continuăm să trăim, nu doar să supraviețuim, nu doar să ne târâm de la o zi la alta.
Da, am 40 de ani și sunt singură. Nu mi-e rușine. Nici nu văd de ce mi-ar fi. A fost, până la un punct, alegerea mea. Constrânsă un pic și de cursul întâmplărilor din viața mea, recunosc, dar odată ajunsă aici, am învățat că nu are sens să mă condamn. Nu vreau să-mi reneg nici trecutul – acolo unde s-a lăfăit în viața mea un „el” despre care am crezut că este cel definitiv -, nu vreau să-mi reneg nici prezentul în care se lăfăie singurătatea.
Cum am ajuns aici? Am mizat totul, ca multe alte femei, pe o singură carte – un bărbat. Despre care am crezut că merită tot, inclusiv să primească cadou viața și inima mea. Eu, în schimb, n-am primit nimic: nici iubire, nici prețuire, nici fidelitate și… nici măcar un cadou de ziua mea. Sigur că cel mai simplu de adormit cu un cadou sunt bănuielile unei femei, dar au și gesturile mici importanța lor… Ei, bine, nici asta nu s-a întâmplat! Greu de înghițit…
Când am ales să plec, spărgând aparența perfectă și stârnind nedumeriri străine, doar îmi imaginam ce avea să urmeze. Plecam cu un bagaj greu de mizerii, cu vârsta din prezent și cu senzația că, în ciuda faptului că mi-am ratat căsnicia, nu am pierdut totuși cei 15 ani investiți în ea. De ce nu am plecat mai devreme, de ce am luptat și am sperat atâta timp că lucrurile vor intra, în sfârșit, pe un făgaș normal, de ce m-am luptat inclusiv cu mine să nu mai fac, la rândul meu, atâtea greșeli – n-aș putea să spun. Poate că, pur și simplu, am avut nevoie să fac și să trăiesc toate acestea înainte de a trece la o nouă etapă. O etapă diferită, dar ofertantă.
Nu pot să mă laud că am descoperit „rețeta universală” a asumării – nici măcar pe cea personală – dar pot să afirm cu tărie că, în fiecare zi, mai fac încă un pas către femeia care mi-ar fi plăcut dintotdeauna să fiu. Acea femeie care trece prin viață învățând, acceptând, lăsând în urmă, dacă trebuie, câte o neizbândă (de ce să-i spun eșec?) și binecuvântând fiecare întâmplare. Acea femeie care știe să se bucure de libertate atunci când o are, de compania propriei persoane și atunci când îi este impusă, și când este alegerea ei.
E ca și când, brusc, decid că îmi place alt parfum pentru că, deși intuiam că mi se potrivește mai bine, nu îndrăzneam să mă contrazic și să-l schimb pe cel pe care îl foloseam de-o viață. Rutină, comoditate, obișnuință… Și am ales aceasta comparație pentru că, uneori, marile alegeri din viață nu sunt cu mult diferite de cele pe care le facem în fiecare zi…
Sunt singură la 40 de ani și ales să sărbătoresc acest moment! Tu, cea care mă citești, cum ai (pe)trecut acest moment? 🙂
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
