Puse toate laolaltă, s-ar putea să dea pe dinafară și totuși rămâne senzația unui gol pe care nu-l pot umple nici bucuriile, nici necazurile, nici ratele la bancă și nici copiii.
Poate că ei nici n-ar trebui aduși în discuție, când ați hotărât voi să va legați soarta, unul de-a celuilalt, ei nu existau nici în faza de proiect. Dar cum ai putea să-i excluzi? Iar pentru ei asta-i starea de normalitate, nu cunosc altceva. Tu cunoști și știi că nu așa ar trebui să fie, că e normal să existe certuri, neînțelegeri, dar nu și indiferență, nu și amărăciune, nu și starea asta perpetuă de nemulțumire.
Ai cunoscut pe altcineva și ți s-a părut că asta-i soluția. Că vei culege firimiturile lipsă dintr-o altă relație, una tampon, una pansament. Asta te-a izolat și mai tare. Tu nu suporți minciuna. Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte.
Ai crezut că ți se cuvine un pic de înțelegere, de atenție. Ai descoperit curând că-ți duci problemele cu tine la întâlnirile clandestine, așa cum melcul își duce casa în spate. Și nici măcar nu e vorba despre sex. Sexul fără dragoste e doar gimnastică, doar epuizare. Ai încercat să închizi ochii și să te autosugestionezi că îl iubești, că te-ai îndrăgostit iremediabil, că orele petrecute cu el anulează, șterg totul din urmă. Rămâne doar viitorul, posibilitatea unui nou început, o altă viață.
Toate diminețile încep la fel, cu cafeaua băută într-o tăcere ca o reculegere. Cu sărutul de bun rămas din prag. Cu zgomotul metalic, al cheii răsucită în broască.
Apoi viața te smulge din liniștea apăsătoare a căminului tău ca un vortex. Iar revenirile sunt din ce în ce mai grele și din ce în ce mai mult ai nevoie de o “tărie”. Nu de o băutură tare, de o biciuire mai degrabă: a simțurilor, a conștiinței.
Seara îți culci copiii și rămâi cu soțul tău pentru un pahar cu vin și o ultimă țigară. El e absent, pe tine te chinuie remușcările. Noaptea te ghemuiești lângă el încercând să nu-l atingi. Între voi cearceaful formează o cută ca o graniță. Îi asculți respirația și te gândești dacă ai putea trăi fără el. Nu dacă v-ați despărți, dacă el pur și simplu ar dispărea. Gândul ăsta te înfioară.
Celălalt nu contează pentru tine deloc. Ai încercat, n-a mers. Te-ai convins că nu ăsta e răspunsul pe care îl cauți.
Dar te-a făcut să-l privești mai cu atenție pe omul tău, tatăl copiilor tăi, bărbatul pe care l-ai iubit cândva și lângă care viața obișnuia să fie atât de ușoară, de simplă. De frumoasă.
Îți vrei viața aceea înapoi, dar nu știi cum să începi și de unde.
Încerci să te apropii. Cu sentimentul acela de vină între voi, e greu. Ți-ai dori să-i poți explica, să-ți dea șansa de a te disculpa.
Dar oare a te disculpa nu înseamnă a-ți asuma întreaga vină? Nu ai fost niciodată singură în relația asta. Cinstit, vina, dacă ar fi să fie vorba despre o vină, ar trebui împărțită la doi.
Ai fost acolo pentru el tot timpul. Pentru casă. Pentru copii. Restul nu privește pe nimeni. Restul nu are legătură cu nimic, doar cu tine. N-ai vrut să rănești, să strici. Tot ce ți-ai dorit a fost să încerci să te lămurești cu tine, ce simți, ce-ți dorești. În partea aceea de viață care e a voastră, celălalt nici măcar nu a existat. N-a fost o prezență. N-ai amestecat lucrurile.
El pare că nu e atent la nimic. L-ai surprins o dată când te privea pe ascuns. Ți-ai mângâiat talia, un reflex de cochetărie. N-a părut să observe, iar asta te-a făcut să te simți prost.
Ești încă o femeie tânără. Frumoasă. Femeie.
Ar trebui să i te mărturisești. Neutru, fără să îți torni țărână-n cap. Da, ai făcut-o, ai avut o aventură. Trebuia să o ai, ca să-ți dovedești că n-ai murit, că ești vie. Și ca să-ți lămurești ce simți.
Poate că dacă el ar fi fost mai dispus să asculte, să te lase să-ți deschizi sufletul în fața lui, nu s-ar fi întâmplat. Dar te-ai simțit respinsă. Te-ai simțit îndepărtată. Te-ai simțit atât de singură!
Nu poți scăpa de obsesia singurătății. El nu-i acolo niciodată pentru tine, nu pe de-a-ntregul.
Vă întâlniți zilnic pe o fâșie îngustă, pe un no man’s land, unde oficiați un ritual exasperant de banal. De impersonal. Sunteți doar două jucării mecanice, acționate de un buton pe care scrie “Trebuie”.
Acum ar trebui să-i spui totul. Fiindcă acum știi. Știi ce vrei. Știi chiar și că, dacă el nu te va înțelege, n-o să te ierte, dacă el te va alunga, viața ta va putea merge înainte. Nu ești doar o anexă a lui, un accesoriu pentru o poză perfectă în albumul de familie.
Știi că nu mai vrei să-ți fie bine. Doar “bine”. Vrei să fii fericită. Vrei să ai totul. Nici măcar nu contează dacă pentru totdeauna sau până când moartea vă va despărți.
Ți-ai da și viața ca să te poți simți măcar pentru o clipă centrul Universului. Și dacă ar fi o iluzie, tot ți-ai da-o.
Ai obosit să te gândești doar la alții și niciodată la tine. Să te simți vinovată și că respiri.
E doar o altă dimineață. O altă nouă-veche-știută dimineață, în care îi întinzi ceașca de cafea și îți treci absentă podul palmei peste fruntea lui brăzdată.
Fruntea lui, perete dur de os, dincolo de care stau grămădite gânduri pe care nu mai știi să le citești.
Poate în seara asta, după ce vei fi culcat copiii…
Da, în seara asta. Să nu uiți să-ți treci pe lista de cumpărături o sticlă de vin. Roșu, sec. Așa cum vă place amândurora.
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
