Dincolo de ravagiile adânci pe care suferința fiecăreia le lasă uneori în chip ascuns alteori vizibile pe chip, femeia pare că are, dacă nu un mare spirit de conservare, măcar un univers nemărginit de visare.
Păi, cum altfel să-mi explic eu de ce mama, bunica, străbunica, mama Elenei Ferrante, bunica mamei bibliotecarei cu părul mov care are încredere în mine și-mi împrumută cinci cărți în loc de patru, mătușa tipei care vorbește într-un fel de parcă ține mereu o prună acră sub limbă, verișoara din partea mamei ș. m. altele, o grijă existențială au mai ales atunci când pleacă undeva de acasă: să-și schimbe chiloții cu ăia buni pentru că, Doamne ferește, atunci când vor cădea pe stradă secerate de-o hipoglicemie și va veni salvarea, să nu le vadă chiloții ăia urâți de casă. Poftim, mamaie!
Păi, ce-ți imaginezi tu, că vei avea timp să-ți regizezi căderea, că-i vei aștepta cu chiloții la vedere într-o poziție care sugerează ”uitarea de sine”, ”abandon în brațele iubirii”, ha? Sau cum îi vezi tu venind, sau pe cine vezi tu venind mai degrabă? Crezi tu c-o să coboare vreun Patrick Dempsey ori Kevin McKidd din Anatomia lui Grey să-ți admire chiloții?
Aaaa, daaa, fix, în loc să-ți dea primul ajutor o să-ți dea primul sărut, muah! aha, și înainte să-ți ia pulsul o să-ți mângâie tandru cu privirea și c-o atingere fină țesătura chiloților, daaa, băi ce tută-s!
Mă înfior numai când mă gândesc cum o să se oprească timpul în loc atunci când privirile lacome și cunoscătoare ale salvatorilor or să se plimbe pe lângă tumefacțiile deja vizibile pe șoldurile tale desenând parcă c-o mână invizibilă frumusețea și eleganța elasticului chiloților tăi. Cum vor muți având în fața ochilor imprimeul floral, animal print, „îmbulinat”, oh, cu miros de iasomie!
Și cum vor îndrăzni ei mai apoi, după ce-și vor fi întipărit pe vecie imaginea chiloților tăi în suflet, să te ridice pe brațe ca pe cel mai surprinzător paradox al existenței. Șșșșșt, fără murmure și șușoteli, amăgitoare leșinăcioase ce-mi sunteți! Cum vă vor depune, nu, nu pe targă, ci pe veci în inimile lor ca fiind femeia cu cei mai frumoși chiloți din lume, ah, vivre, savoir-vivre!
Ce tot murmuri acolo? ”Să plecăm împreună, o să mor fără mirosul dezinfectantului pe care degetele tale mi-l lasă pe obraz.” Oh, ‘strabalato, pe bune?
Pfff, mă simt umilită de mediocritatea bolilor mele, de fantezia mea limitată, de cutia mea cu chiloți.
La ce exerciții contemplative vă mai dedați când vă trageți pe voi chiloții ăia de năucit mințile echipajelor medicale? Credeți voi că ei pentru a vă admira vouă chiloții și-au ales menirea, nu? Că atunci când au fost întrebați la grădi ce vor să se facă când vor crește mari toți superbissimii grupei au spus într-un glas: pentru chiloții căzutelor pe stradă, medic sau asistent pe ambulanță!
Daaa, n-am nicio îndoială că asta se ascunde în grija cu care vă alegeți culoarea, textura chiloților, parfumelele pe care să le îngrămădiți printre ei pentru a fi sigure că salvatorii vor fi îmbătați pe loc de arome divine.
Dar stați că n-am terminat, avem de-a face cu profesioniste, ce naiba! Pentru că nu-i chiar atât de ușor să leșini precum o drama queen și pentru că-s o grămadă de factori externi pe care nu-i poți controla și care ar putea să-ți strice treaba, cum ar fi un medic cu țâțe care ți-ar desființa danteluțele și volănașele în doi timpi și trei mișcări, sau un oarecare binevoitor ”nu-i genul meu” care dintr-o eroare de calcul s-ar întâmpla să fie pe acolo, dragile noastre au și un plan B.
Aproape aceeași tactică: chiloții de spital. Hai că era simplu, încă din cele mai îndepărtate vremuri unica șansă de a-ți arăta cât de cât chiloții era în fața medicului, nu vă înscrieți la păcate, cuvioaselor!
Aveți idee cam câți chiloți de spital am văzut până acum? Cam câte sertare mi s-au deschis în fața ochilor doldora de chiloți și chiloței dantelați și parfumați pentru spital?
Știți voi cam câte au pitiți acolo undeva chiloții ăștia? Cam câte nici nu mai visează demult la cum să fie rochia de mireasă, ci chiloții de spital? Cum deja cei de la Triumph au deja în plan să creeze o colecție specială pentru așa ceva, știți?
Dar hai, bine, să fie curați și întregi e o condițiune sine-qua-non, dar să arate atât de, mmm, unii atât de… bolnavi? Mulți chiloți bolnavi de spital am mai văzut, și asta mă face să mă întreb cam cât spirit zace în femei, dacă au putere chiar și în clipe grele să-și asorteze chiloții cu boala.
Mult spirit! Multă speranță că atunci când vor merge la consultație, la tratament sau la ce-or mai merge ele de fapt, medicul să-i șoptească c-o religiozitate aparte colegului său: da, foarte bolnavă… dar ce chiloți are!
Citiți și Singurul care a avut ceva de spus despre chiloții mei.Ceilalți nici nu i-au băgat în seamă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
