Sunt douăzeci de ani de atunci. Lucram într-o galerie de artă, prima mea slujbă pe lume. Pregăteam vernisajul unui pictor, ceramist şi foarte apropiat prieten. Era din Chişinău, şi-acum tot de-acolo este, da’ stă-n Germania. Şi nu doar stă, e şi apreciat.
Iura era nemulţumit de simeze. Tot spunea că lipseşte ceva. Că nu se leagă. A ieşit niţel şi s-a-ntors cu un şasiu cu pânza-ntinsă şi deja preparată. Plus uleiuri. S-a dus în anexa galeriei şi m-a rugat să-l încui acolo cu cheia. Să nu-l vânture nimeni. A ieşit după ceva vreme cu un tablou trăsnind a terebentină şi frumos ca focu’.
Am refăcut simezele şi-am plecat acasă, că el stătea la noi. Dimineaţă, grabă mare, că eram departe de galerie. Ne-a spus de seara că o să vină la vernisaj şi cineva din familia lui. O verişoară îndepărtată, cu părinţi refugiaţi demult în România, pe care o văzuse doar o dată. Doctoriţă.
N-am deschis galeria pentru public decât la ora vernisajului, dar noi am fost acolo devreme. Pe la prânz, la uşă au bătut doi oameni. Ea făcea şi semne. Iura mi-a zis că-i vară-sa. Cu bărbatul. Şi le-am deschis.
O muiere zdravănă, râzătoare şi-nfiptă. Mi-a plăcut pe loc. El, bărbos, filiform şi timid. Aveam şi eu 19 ani atunci, aşa că am citit asta ca pe o rezervă nemotivată şi i-am răspuns întocmai. M-am aşezat cu ea pe fotolii, să-i fiu gazdă bună.
Lili. Fuma. Gesticula generos. Privea-n ochi. Nu măsura. Avea poveste-n cerul gurii. Rotea ochii cu francheţe, nu pentru impresie. Iura se-apropie la un moment dat şi, frust şi el, îi spune să-l ierte că n-a reuşit s-ajungă la nunta lor. Ceva gest oi fi făcut eu, de s-a aşezat Lili pe lămuriri.
„Da. Te miri, că eşti mică. Am 55 de ani şi m-am măritat acum un an. E sculptor şi să ştii că e un bărbat bun.“ Nici n-am clipit. Simţeam viitura. „Mi s-a mai părut mie de vreo patru-cinci ori în viaţă că am găsit bărbatul meu, dar nu era aşa.“ Oi fi avut vreo întrebare în pupilă, nu zic nu.
„Să-ţi spun de ce. Mamele lor nu mi se potriveau.“ În locul ăsta, cred c-oi fi devenit exoftalmică. „E, nu vreau să te sperii, că te văd deja cu verighetă la vârsta ta, dar mama unui bărbat e mai importantă decât el.“ M-am oprit din respirat.
„Uite cum: oricât de bine sunteţi voi unul cu altul, dacă mă-sa nu te place şi nici tu pe ea, se duce sigur dracului tot. E vorba doar de timp, nimic altceva. Mie nu mi-au plăcut mamele ăstora, iar ele aprindeau probabil tămâie-n urma mea.“
Am descleştat uşor degetele de braţ şi-am întrebat mic de diferenţa revelatoare care-a dus-o la altar. „A, asta. Femeie, nu soacră. Are 85 de ani, nasul pudrat, merge la concerte la Ateneu, pictează, e văduvă de multă vreme, e drăgăstoasă într-un fel direct şi mai e şi frumoasă a dracului. I-am zis ăstuia de cum l-am văzut că, până n-o cunosc pe mă-sa, mare lucru de vorbit noi doi n-avem.“
Aici, am tras aer ca sculaţii din coşmar. Lili a văzut, a râs şi-a zis: „O vedem de două ori pe săptămână, dar eu o sun cel puţin o dată pe zi. Nu te mira, îi râd ochii-n voce, mi-e drag să vorbesc cu ea. Mamă nu mai am.“ I-am pus ceai şi-am aşteptat. „Când o sun, o-ntreb: Ce faci, fă, curvă bătrână? Ştii ce mi-a răspuns prima dată? Se poate, mamă, să-mi spui tu mie că sunt bătrână?!“ Mai multă poveste cui i-ar trebui?
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
