Într-o lume care gravitează obsedant în jurul succesului și a perfecțiunii, vulnerabilitatea pare să fie, din ce în ce mai mult, indezirabilă. Suntem, fără vulnerabilități, oameni, poate mai puternici, mai bine fixați pe orbita succesului, dar tot mai departe de omenescul nostru, de forma, singura de altfel, care ne permite să definim în mod sublim alcătuirea noastră.
În mod unanim definim sărăcia, ancorați fiind în postmodernitatea noastră, crezând că înseamnă să fii fără haine dichisite, fără locuință modern aranjată, fără mașină și, în genere, fără prea mulți bani, însă mai există un alt fenomen al sărăciei, mult mai grav decât primul, sărăcia de a nu iubi si de a nu fi iubit. Poți face orice, poți zidi o lume întreagă, poți fi în posesia celor mai meritorii și râvnite talente, dar dacă nu poți iubi și ierta, aratându-te, așadar, vulnerabil, dacă nu poți purta dorul nimănui, nu ești nimic. Se prea poata ca vulnerabilitatea să nu fie, în fond, altceva decât modul în care sufletul, în surdină, aplaudă miracolul indescifrabul al iubirii.
Cu trecerea timpului, cu lenta noastra îmbătrânire, realizăm că nu mai avem prea mult timp pentru pentru bilanțuri, ci doar pentru trăiri pur și simplu, realizăm că zilele în care nu am surâs nu se mai întorc niciodată și că singurul mod de a savura existența este de a învăța toate cuvintele de dragoste care încap, multe sau puține, în limba pe care o vorbim. Ziua aceea în care nu ai spus, cu tandrețe, mi-e dor de tine, te aștept, ce bine că ești este o zi săracă, pierdută pentru totdeauna în negura devastatoare a timpului.
Poate vă pare ciudat, dar fără curajul de a ne arăta imperfecți, ne va lipsi pentru totdeauna simțul balansului etern al vieții în splendida ei impredictibilitate. Simplitatea încântătoare a existenței nu este dată de lineritatea perfectă în drumul spre fericire și succes, ci în asumarea tristeților sensibile punctate de fragilele noastre bucurii. Nu suntem niciodată mai vulnerabili, după spusele lui Frank Crane, ca atunci când avem încredere, fără măsură, în cei pe care-i iubim sau ne dorim a-i cunoaște îndeaproape, dar, în mod paradoxal, fără încredere, devine aproape imposibilă dragostea și bucuria efectelor ei.
Omenescul, umanitatea noastră profundă, se definește, tocmai prin această virtute a vulnerabilității, rară, tot mai rară, de a transfigura pe acel care o manifestă, de a-l arăta apt să simtă bucuria profundă a unui zâmbet și tristețea copleșitoare a unui refuz. Nu doar bucuriile, ci și tristețile ne fac, pe noi, oamenii, să fim atât de frumoși. Ideea de a crede că emoțiile exprimate onest ne fac rău, prin aceea că devenim atacabili, este o sminteală.
Stările noastre sufletești se oglindesc în felul în care iubim, dar mai ales în felul în care ne trăim viața în momentul sfâșietor când ne este dat să înțelegem că, orice am face, dragostea nu durează o eternitate.
Un om delicat, cu suflet sensibil, vulnerabil, asumându-și penumbrele vieții, este jumătate agonie, jumătate speranță, dar este printre acei oameni care se ridică, ca lujerul subțire al unui crin, la înălțimea accesibilă și încurajatoare a dragostei. Există, în cele din urmă, două feluri de ființe, cele inatacabile, cu santinela mereu trează și cele vulnerabile, însă doar cele din urmă, grație curajului de a-și asuma fragilitatea, trăiesc profunzimea bulversantă și minunată a vieții. Omul, desi are o alcătuire perisabilă, zboară sus, în azur, cu aripile larg desfăcute, levitând grațios deasupra lumii și coborând, în cele din urmă, pe pământ, cu lumina din stele și cu albul lor. Între capacitatea de a râde și conștiința morții se desfășoară misterul copleșitor al aptitudinii de a fi fericit.
E multă nepotirvire uneori între speranțele mele și ceea ce îmi este dat să trăiesc, dar nu voi înceta să creditez binele și frumosul din lume. Întâlnirea cu omenii buni, puțini, ce-i drept, la număr, se situează la granița imponderabilă dintre binecuvântare și revelație. În ceea ce mă privește, nu voi fugi de nimic din ce este omenesc a trăi – ca un vehicul înspre mine însumi – voi spera, mă voi entuziasma, mă voi bucura, mă voi întrista, voi fi dezamăgit, dar voi alege mereu să trăiesc viața în mijlocul ei. Voi continua să sper și voi continua să ofer prietenilor mei toată încrederea mea, prețuindu-i și iubindu-i, mereu, până la capăt!
Mă gândesc cât de simple sunt uneori lucrurile, mă gândesc, bunăoară, cum în agonia unui apus filtrat de razele rubiconde ale soarelui, se furișează în ființa noastră, printr-o îmbrățisare a unui prieten, murmurul cald al liniștii.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
