Nu am mai văzut-o de 30 de ani (nu, nu este nicio exagerare). Şi nici nu am ţinut legătura în tot acest timp. Dar, cândva, ea era cea mai bună prietenă. Mereu cu un pas înaintea mea. O iubeam şi, pe vremea aia, încă nu învăţasem invidia, aşa că o admiram. I-am dedicat o compunere. Mi-ar plăcea s-o găsesc acum. Însă până atunci, în locul acelei compuneri, îi scriu acest aceste rânduri.
Când i-am pierdut urma, am suferit. Mi-am dorit ani la rând s-o regăsesc, dar nu aveam facebook, locul unde 90% dintre cunoscuţi şi prieteni există. Iar după ce a apărut Facebook-ul, nu am ştiut cu ce nume s-o caut. Şi au trecut, inevitabil, anii. Mulţi ani. Prea mulţi.
Am regăsit-o pentru că aşa a vrut destinul, nu a fost meritul meu. Sau poate că dorinţa mea veche, aruncată în univers de atâta timp, de-abia acum s-a întors la mine. Împlinită.
E ciudat când te reîntâlneşti cu un om drag după atâta vreme. O viaţă s-a aşezat, cu suişurile şi coborâşurile firești, între noi. Ne-am despărţit copii şi ne-am revăzut adulţi. Cu copii, la rândul nostru. Suntem, oare, două străine acum? Putem umple golul acestor ani? Bucuriile pe care nu le-am trăit împreună, lacrimile pe care nu le-am plâns împreună, confesiunile pe care nu ni le-am făcut niciodată? Inutil să mai spun că tare aș vrea.
Ce să-ţi spun? Îmi place să cred că totul are un sens. Că nu este întâmplător că abia acum ne-am putut îmbrăţişa iar. Dacă nu mi s-ar părea că sună redundant, te-aş ruga să mă primeşti înapoi în viaţa ta. Şi spun asta din perspectiva credinţei mele că, oricum, aşa va fi.
Vreau să ştii că sunt aici… curaj, draga mea!
Pe Cristina o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
