Știți că a fost în urmă cu câteva zile un accident auto soldat cu zece victime, toate femei, mame, soții dintr-un sat din apropierea Sloboziei.
De când am aflat, m-am gândit din poziția onoarei de teritoriu la durerea oamenilor în doliu. Nimic din viață nu te pregătește pentru asta, iar șocul trăit este imens și numai cel ce-a trăit așa ceva poate ști cum e, noi putem doar să ne imaginăm empatic și cu compasiune.
Mi-am pus în minte să demarez o acțiune fie derulată numai de mine, fie să fac strigare către colegii mei să participe umanitar la o posibilă acțiune de suport psihologic și eventual consiliere pentru un doliu “cât se poate de integrat”. Că, na, contează cum trăiești doliul, să treci prin el și nu să treci peste el. Și dacă treci prin doliu, să cauți să poți să accepți și să înveți să trăiești fără persoana pierdută, să accepți cum te transformă doliul și ce se întâmplă cu tine, îndoliat fiind.
Fără să existe vreun protocol sau vreo procedura oficială, am gândit strategic pașii care au ținut numai de mine:
– Mi-am format intenția de-a merge să ofer oamenilor prezența mea și respectul de a-i lăsa să știe că mie și colegilor mei ne pasă
– Am contactat niște autorități (ISU, DGASPC – pe care le-am informat de intenția mea), pe primarul comunei și pe asistentul social, care m-au ajutat cu anunţarea oamenilor
– Le-am scris colegilor mei de acest demers și că îi rog să se gândească dacă vor să facă voluntariat. Le-am promis că îi voi coordona și superviza pe cei interesați să colaboreze cu mine sau le-am lăsat libertatea de-a se implica personal, fără să împărtășească cu mine acțiunile lor.
– Mi-am setat principiile înainte de-a mă duce astăzi, mi-am luat liber de la cabinet ca să pot să-mi compun energia de întâmpinare, vizând să nu mă duc ca un salvator, să nu pun presiune pe oameni să accepte discuția cu mine sau ședințe ulterioare, să nu las impresia că fără de consiliere psihologică nu se poate trăi, că m-am dus către ei firesc, simplu și fără emfază.
Oamenii au venit toți odată, mari și mici, plânşi și cu fețele împietrite. Am avut la dispoziție sala de ședințe de la Primărie și scaune suficiente. Au venit vreo 17 sau 20 de oameni, nu i-am numărat. Am văzut niște priviri curioase la modul nedumerit, un pic de scepticism îndurerat – foarte firesc de altfel. Le-am vorbit calm, rar și oarecum codificat la început, neștiind dacă şi copiii știu sau nu (doar o fetiță de aproape 4 ani nu știa, restul știau deja).
Le-am zis că nu le pot răspunde la întrebarea “de ce”, de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar că le pot vorbi despre “cum să facem de-acum încolo”. Tații copiilor se uitau uimiți, sideraţi, îndurerați, dar totuși ascultau. Au ascultat cu atenție și încet-încet s-au relaxat oarecum și s-au liniștit cu privire la cine naiba eram eu și de unde am aterizat. M-am dus îmbrăcată modest și am vorbit simplu. Apoi, le-am zis că am nevoie de la fiecare să îmi dea o îmbrățișare în tăcere, să respirăm câte puțin împreună și că fiecare e liber să accepte sau să refuze. Însă, fiecare a acceptat și a fost o mare tăcere cât timp am trecut pe la fiecare. Am stat cu ei, pe rând, într-o îmbrățișare curată, mai mult sau mai puțin, și i-am spus fiecăruia la ureche ce am găsit potrivit. Unii nu voiau să terminăm îmbrățișarea și, când dădeam să mă retrag, mă trăgeau înapoi și mă reîmbrăţişau mai strâns, mai puternic. Niciunul nu a avut vreun sentiment de ridicol, de participare silită sau să dea semn că îmbrățișarea e bla-bla. Ba unii și-au pus mâna pe inima după aceea și au mai prins nițică culoare pe față, au devenit mai prezenți, chiar dacă îndurerați.
Crearea de contact, găsirea momentului potrivit și cerința simplă și firească a îmbrățișării, învăluirea îmbrățișării în rugămintea venită de la mine, au făcut momentul special. Chiar au contat și chiar am făcut priză toți de acolo. Apoi, era atâta căldură în ochii oamenilor, că parcă cereau ajutor.
Le-am spus, în mare, ce-ar însemna consilierea, că ar putea s-o facă fie la față locului, fie la telefon, le-am spus că pot refuza sau se pot răzgândi. Am spus că, dacă ar fi după mine, după ce strâng colegii, am mai da o tură în sat la ei, dar că nu pot promite, pentru că nu controlez eu totul. Însă, ținând cont de condiția lor modestă, o să încercăm să facem acest voluntariat lung sau scurt, după cum vom putea coopera. Am făcut schimb de numere de telefon și le-am zis că vor fi căutați fiecare de câte un psiholog. Probabil că vor trebui cam zece, pe care sper să-i conving să participe.
Citiţi şi Simona Tache, jurnalist şi psihoterapeut, despre doliu şi vindecare
Am stat aproximativ două ore cu ei, o întâlnire foarte ok, după mine. Ne-am despărțit cu onoare și respect și mi s-a părut că au plecat mai bine decât veniseră. De-acum nu mai ține numai de mine, pentru că eu, ca fiecare, am nevoie să am grijă de mine, să fiu ok, atât de ok încât să pot fi de ajutor în momente din astea, dar astfel încât ajutorul pe care-l ofer să nu mă copleșească.
L.E. printre picături, le-am sugerat cu delicatețe să aibă grijă de copii în timpul pomenilor, căci moșii și babele fac o discuție ezoterico-mistico-profetică la fiecare mort altfel decât din moarte naturală. Să evite să lase copiii să audă vorbindu-se de blesteme, păcate și alte gogomănii care ar avea rostul să facă “logică” și acceptabilă această moarte colectivă.
Pe Viki Dumitrache o găsiți aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
