Știți că a fost în urmă cu câteva zile un accident auto soldat cu zece victime, toate femei, mame, soții dintr-un sat din apropierea Sloboziei.
De când am aflat, m-am gândit din poziția onoarei de teritoriu la durerea oamenilor în doliu. Nimic din viață nu te pregătește pentru asta, iar șocul trăit este imens și numai cel ce-a trăit așa ceva poate ști cum e, noi putem doar să ne imaginăm empatic și cu compasiune.
Mi-am pus în minte să demarez o acÈ›iune fie derulată numai de mine, fie să fac strigare către colegii mei să participe umanitar la o posibilă acÈ›iune de suport psihologic È™i eventual consiliere pentru un doliu “cât se poate de integrat”. Că, na, contează cum trăieÈ™ti doliul, să treci prin el È™i nu să treci peste el. Și dacă treci prin doliu, să cauÈ›i să poÈ›i să accepÈ›i È™i să înveÈ›i să trăieÈ™ti fără persoana pierdută, să accepÈ›i cum te transformă doliul È™i ce se întâmplă cu tine, îndoliat fiind.
Fără să existe vreun protocol sau vreo procedura oficială, am gândit strategic pașii care au ținut numai de mine:
– Mi-am format intenÈ›ia de-a merge să ofer oamenilor prezenÈ›a mea È™i respectul de a-i lăsa să È™tie că mie È™i colegilor mei ne pasă
– Am contactat niÈ™te autorități (ISU, DGASPC – pe care le-am informat de intenÈ›ia mea), pe primarul comunei È™i pe asistentul social, care m-au ajutat cu anunÅ£area oamenilor
– Le-am scris colegilor mei de acest demers È™i că îi rog să se gândească dacă vor să facă voluntariat. Le-am promis că îi voi coordona È™i superviza pe cei interesaÈ›i să colaboreze cu mine sau le-am lăsat libertatea de-a se implica personal, fără să împărtășească cu mine acÈ›iunile lor.
– Mi-am setat principiile înainte de-a mă duce astăzi, mi-am luat liber de la cabinet ca să pot să-mi compun energia de întâmpinare, vizând să nu mă duc ca un salvator, să nu pun presiune pe oameni să accepte discuÈ›ia cu mine sau È™edinÈ›e ulterioare, să nu las impresia că fără de consiliere psihologică nu se poate trăi, că m-am dus către ei firesc, simplu È™i fără emfază.
Oamenii au venit toÈ›i odată, mari È™i mici, plânÅŸi È™i cu feÈ›ele împietrite. Am avut la dispoziÈ›ie sala de È™edinÈ›e de la Primărie È™i scaune suficiente. Au venit vreo 17 sau 20 de oameni, nu i-am numărat. Am văzut niÈ™te priviri curioase la modul nedumerit, un pic de scepticism îndurerat – foarte firesc de altfel. Le-am vorbit calm, rar È™i oarecum codificat la început, neÈ™tiind dacă ÅŸi copiii È™tiu sau nu (doar o fetiță de aproape 4 ani nu È™tia, restul È™tiau deja).
Le-am zis că nu le pot răspunde la întrebarea “de ce”, de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, dar că le pot vorbi despre “cum să facem de-acum încolo”. TaÈ›ii copiilor se uitau uimiÈ›i, sideraÅ£i, îndureraÈ›i, dar totuÈ™i ascultau. Au ascultat cu atenÈ›ie È™i încet-încet s-au relaxat oarecum È™i s-au liniÈ™tit cu privire la cine naiba eram eu È™i de unde am aterizat. M-am dus îmbrăcată modest È™i am vorbit simplu. Apoi, le-am zis că am nevoie de la fiecare să îmi dea o îmbrățiÈ™are în tăcere, să respirăm câte puÈ›in împreună È™i că fiecare e liber să accepte sau să refuze. ÃŽnsă, fiecare a acceptat È™i a fost o mare tăcere cât timp am trecut pe la fiecare. Am stat cu ei, pe rând, într-o îmbrățiÈ™are curată, mai mult sau mai puÈ›in, È™i i-am spus fiecăruia la ureche ce am găsit potrivit. Unii nu voiau să terminăm îmbrățiÈ™area È™i, când dădeam să mă retrag, mă trăgeau înapoi È™i mă reîmbrăţiÅŸau mai strâns, mai puternic. Niciunul nu a avut vreun sentiment de ridicol, de participare silită sau să dea semn că îmbrățiÈ™area e bla-bla. Ba unii È™i-au pus mâna pe inima după aceea È™i au mai prins niÈ›ică culoare pe față, au devenit mai prezenÈ›i, chiar dacă îndureraÈ›i.
Crearea de contact, găsirea momentului potrivit și cerința simplă și firească a îmbrățișării, învăluirea îmbrățișării în rugămintea venită de la mine, au făcut momentul special. Chiar au contat și chiar am făcut priză toți de acolo. Apoi, era atâta căldură în ochii oamenilor, că parcă cereau ajutor.
Le-am spus, în mare, ce-ar însemna consilierea, că ar putea s-o facă fie la față locului, fie la telefon, le-am spus că pot refuza sau se pot răzgândi. Am spus că, dacă ar fi după mine, după ce strâng colegii, am mai da o tură în sat la ei, dar că nu pot promite, pentru că nu controlez eu totul. Însă, ținând cont de condiția lor modestă, o să încercăm să facem acest voluntariat lung sau scurt, după cum vom putea coopera. Am făcut schimb de numere de telefon și le-am zis că vor fi căutați fiecare de câte un psiholog. Probabil că vor trebui cam zece, pe care sper să-i conving să participe.
Citiţi şi Simona Tache, jurnalist şi psihoterapeut, despre doliu şi vindecare
Am stat aproximativ două ore cu ei, o întâlnire foarte ok, după mine. Ne-am despărțit cu onoare și respect și mi s-a părut că au plecat mai bine decât veniseră. De-acum nu mai ține numai de mine, pentru că eu, ca fiecare, am nevoie să am grijă de mine, să fiu ok, atât de ok încât să pot fi de ajutor în momente din astea, dar astfel încât ajutorul pe care-l ofer să nu mă copleșească.
L.E. printre picături, le-am sugerat cu delicateÈ›e să aibă grijă de copii în timpul pomenilor, căci moÈ™ii È™i babele fac o discuÈ›ie ezoterico-mistico-profetică la fiecare mort altfel decât din moarte naturală. Să evite să lase copiii să audă vorbindu-se de blesteme, păcate È™i alte gogomănii care ar avea rostul să facă “logică” È™i acceptabilă această moarte colectivă.
Pe Viki Dumitrache o găsiÈ›i aici.Â
Citiţi şi
Tu ce faci când te doare ceva?
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
