Văd prin geam că s-a spart sita. Abia acum înţeleg ce înseamnă „cu nemiluita“. Poate tu o s-o numeşti regresie, însă eu îi voi spune poală. Differentia specifica.
Obosise, cred. Oricum, o dureau mâinile. Aveam pojar şi gemeam de febră. Delirasem mai devreme şi o speriasem. Era tânără. Eu, patru ani, ea, douăzeci şi şapte. Mirosea a femeie frumoasă, iar eu am început să-i cer. Privea o litografie veche, clipea verde, cum numai ea ştie, şi-mi răsfira mâinile printre degete. Cânta încet, a mic alint adormitor şi-a vindecare. Şi mai voiam fiindcă era frumoasă. De frumuseţe nu te saturi. Nu ştii cum când eşti copil.
Atunci i-am auzit gândul. Se întorsese la ea. Mică. Alerga prin iarbă şi cânta. I-am lăsat drumul. Era al ei. I-am mângâiat genunchiul cu răsuflarea arsă de pojar. În nemişcare, a început să-mi cânte de pe drumul de întoarcere:
Cum te leagănă mă-ta…
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
