Am auzit în ultima vreme multe comentarii despre bărbaţii români. De origine română, oriunde s-ar afla. Comentarii de la amicele mele, venite spontan, în mijlocul unei confesiuni sau al unui simplu interludiu vocal, la mani-pedi.
Cele căsătorite în afară, adică peste graniţe, nu îi vorbesc de bine pe bărbaţii români. Cică sunt burtoşi, netrebnici din fire, crai de la răsărit, Feţi-Frumoşi cu sula-n coaste. Înşală pe rupte, însă doresc să-şi păstreze imaginea de soţi ideali şi pentru nimic în lume n-ar renunţa la acest statut.
Cele căsătorite şi rămase pe meleagurile natale se plâng ceva mai… puţin.
Parcă par mai încrezătoare în demnitatea neaoşă a bărbatului român. În mândria lui, în orgoliul lui, în rolul lui de Pater Familias, în statutul pe care şi-l arogă, ca un trufaş Daco-Roman.
Eu cunosc imaginea bărbatului olandez.
Ăla chiar e implicat în viaţa de familie. Ăla chiar găteşte. Ăla chiar spală pruncii pe unde trebuie şi le pune scutece. Ăla chiar nu face mofturi de gen Daco- Romane. Ăla dă cu aspiratorul după o zi grea de muncă şi are respectul cuvenit de a mai şi pune un Chablis la rece, ca să-şi aştepte consoarta, venită la rândul ei după o zi extenuantă de muncă. Part-time. 🙂
Dar sigur, nici acolo nu-i nimic perfect. Doar că apare o mică diferenţă între bărbatul Daco-Roman şi restul lumii. De ce o fi apărând? Cine ştie? Atitudine macho? Lipsa de încredere în sine? Nevoie de confirmare din partea consoartelor, a amantelor, a prietenelor?
Oare ce-l face pe bărbatul Daco-Roman atât de diferit faţă de restul speciei?
Îmi place la maximum, mă frapează şi savurez când văd bărbaţi români cum îşi adoră iubita. Vibraţiile care emană din ochii lor spre EA nu le-am văzut niciodată, nicăieri, în ochii altor bărbaţi de pe mapamond. Curtoazia inegalabilă. Invitaţia de a o însoţi la toaletă. De a-i ţine geanta, poşeta, ori de câte ori ea are nevoie. Ea nici măcar n-are nevoie să-i ceară acest mic „favor”. Vine de la sine. Din partea Daco-Romanului, acela bine educat, cu bun simţ, acela care şi-a pierdut capul şi minţile pentru femeia vieţii lui.
În comparaţie, privirile altor bărbaţi spre Zânele vieţii lor arată precum ochii unor peşti care tocmai au ieşit din ape şi nu ştiu pe unde s-o ia la fugă… dacă ar mai putea fugi…
Deci, e clar: bărbaţii români sunt focoşi şi pătimaşi. Dar şi păcătoşi, ambigui, egoişti, extrem de laşi, nepăsători, păsători doar atunci când le convine lor… Calităţi, defecte? Cine poate defini sau sublinia? Şi nu sunt, la urma urmei, cam toţi bărbaţii la fel?
Rău cu rău, dar mai rău fără rău, aşa se zice. Nouă, femeilor, nu ne rămâne de ales decât să decidem cu cine intrăm în barcă, cine învârte vâslele, cine dă tonul, la unison sau strident, că-i român sau altă naţie, ce ne interesează pe noi, noi să fim fericite. Doar aşa îi putem face şi pe ei fericiţi. Şi pe cele iubite de ei, printre care vom spera mereu că ne vom număra…
Guest post by Lavender’s Blue
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
