Pun o oarecare presiune pe mine în seara asta. Scriu despre un subiect sensibil și chiar aș vrea să pot transmite ceea ce îmi doresc, fără să pic în penibil sau să umplu camera de sirop.
Uf, să încep. O să vă povestesc despre eroul adolescenței mele. Eram în perioada formării, în care ai visuri mărețe, crezi că poți face orice în lumea asta și ai nevoie de un ideal de care să te agăți și de o cale pe care să o urmezi. Este perioada în care îți cauți idoli, îți cauți un mod de viață, ceva și cineva care să se asorteze cu tine. Spre norocul meu, am văzut Dirty Dancing exact când trebuia, și nu a mai fost nevoie să caut idoli în altă parte.
Patrick Swayze a fost idolul perfect pentru mine. L-am cunoscut ca dansator. Și o făcea al naibii de bine. Am văzut Dirty Dancing de o grămadă de ori, deși pentru generația de acum ar putea suna gay sau poptămașic. Pentru mine, adolescentul care dădeam cu nasul de viață, Dirty Dancing a avut un parfum aparte pentru că l-am trăit. Am avut chiar de ales, asemenea personajului, între partenera de dans blondă și cu cracii lungi și Baby cea mică și creață. Acum poate părea romantic sau penibil. Atunci era fascinant.
L-am văzut apoi accidental în niște filme de duzină, Steel Dawn și Road House, în care am aflat că știe și să se caftească, nu numai să danseze. În mintea mea începea să se formeze tiparul de care vorbeam mai devreme. Bărbatul care impune respect, dar nu râgâie mici.
A urmat apoi filmul meu de căpătâi – Ghost -, care mi-a mers la suflet și a ajuns fix în perioada în care trebuia. Pentru mine a reprezentat mai mult decât un film fantastic sau romantic. Mie mi-a pus cap la cap niște frimituri de viață, m-a înmuiat și mi-a dat speranță în același timp. Pentru că el, eroul meu care știa să danseze și să se caftească, știa să și moară frumos. Și să revină ca să-și încheie socotelile cu eleganță.
Aș putea să spun mai multe despre Ghost, dar autocenzura poptămașică mă face să mă opresc aici. E greu de exprimat starea mea de atunci. Erau și alte vremuri, eram și la început de viață în propriile mâini.
Patrick Swayze a fost pentru mine ce trebuie și când trebuie. Decent și discret, pentru că nici eu nu am fost niciodată un fan țipător, ba chiar s-ar putea ca nici cei mai apropiați prieteni să nu aibă habar că el era idolul meu.
Între timp m-am luat cu altele, cu viața în principal. Am uitat de idoli, ca orice adult responsabil. A urmat apoi, peste ani, vestea că Patrick Swayze și-a luat rolul din Ghost în serios. Am știut atunci că o parte a vieții mele s-a încheiat. Era și timpul. Oricum timing-ul nu a fost niciodată punctul meu forte.
De ce am scris azi despre Patrick? Pentru că nu am nevoie de un motiv ca să o fac. Am mai scris eu despre cât de valoros ești când ai de oferit, și cât de repede te uită lumea când n-o mai faci. În superficialitatea noastră, reușim cu greu să vedem dincolo de capul de știri. Ce nu e actual, ce nu e fierbinte, pe ordinea de zi, nu prezintă interes. Iar senzaționalul de azi devine nimicul de mâine.
Închei aici, cu speranța că am reușit ce mi-am propus la începutul articolului. Să vă transmit ceva dincolo de senzațional. V-am spus o poveste care nu are nicio punte către ziua de azi. Dacă după ce ați terminat de citit, puteți să vă gândiți la ceva sau cineva care nu are nevoie de un motiv special pentru a-și face loc printre amintiri, atunci mi-am atins scopul. Vă doresc reamintiri plăcute!
Pe Iulian îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
