Îuuuu! Am 237, îmi pare mult. Ei, ce? Prieteni pe Fb, cum unde? Deschid dimineaţa fereastra cu prieteni. Eu postez un apus aurit, ei postează trandafiri, porumbei, vorbe înţelepte, copii la şcoală, câte-şi-mai-câte.
Ieri, prietena unor prieteni scria că se va sinucide în semn de protest faţă de părinţii ei, comercianţi, care nu o apreciază. Da, azi direct la asta m-am uitat să văd: trăieşte, nu trăieşte? Din câte văd, trăieşte şi e la spital. Pentru moment e bine.
Eu nu cred în revenirile miraculoase, nu. Azi eşti căzut la pământ şi mâine nu mai poţi de fericire? Se numeşte instabilitate psihică. Şăzi cătinel, vindecă-te, nu sări cu scuzele. Nu trebuie să te scuzi în faţa nimănui, pentru nimic. Eşti o fiinţă. Fiinţele sunt firave, uneori proaste, alteori deştepte.
Eu, spre exemplu, nu mai ştiu să plâng. Mi-e atât de dor de un plâns din ăla eliberator, din ăla ce face să-ţi sară cămeşa de pe tine, cu muci şi sughiţuri. Plânsul ăla care, după ce-a trecut, lasă în urma lui curăţenie, plânsul-bilanţ.
Vorbeam zilele trecute cu un prieten pe Fb, cel mai deştept prieten al meu (din ăştia 237) şi-l întrebam: ”Cum se cheamă când nu mai poţi să plângi: împietrire, nesimţire, saturare?” El mi-a răspuns cu un singur cuvânt: ‘‘Întărire.” V-am spus că e deştept!?
De cum mă trezesc dimineaţa, caut ceva frumos: cu ochii, cu urechile, cu toată fiinţa mea. Să mă ţină până seara vie şi trează. Am tot auzit că dacă treci de 40-50 e bun, dar atunci apar bolile astea ucigătoare: cancer, depresii grave. Aaaa, era să uit. Săptămâna asta s-a sinucis cea mai veselă femeie de pe strada noastră, 65 de ani. Răsărit de soare, pe la 5:00, ea se trezeşte, pupă bărbatul, el o întreabă: “Unde pleci?”, ea îi răspunde: “La toaletă.” Merge în livadă şi se spânzură de un copăcel cu picioarele atârnând pe pământ. Babele fac cruce: “A pus necuratul mâna pe ea.” De parcă necuratul ar avea mână…
Complicată e viaţa asta, aud în stânga şi-n dreapta. “Ce aveţi, bre?” De unde complicată? Acum e complicată? Dar când nu avea lumea ce mânca? Când nu mai dovedea popa să-ngroape morţii doborâţi de tifos?
Eu am o metodă a mea. Când îmi dă pârdalnica târcoale, că am şi eu momentele mele, caut un bătrân prin sat şi-l pun să-mi povestească tinereţea lui. Trebuie să ai puţină empatie şi dacă ţi-a mai trebui sinucidere, atâta rău!
Citiţi şi
Virginia Woolf – când mintea nu te mai lasă să trăiești
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
Trei mame despre doliul în urma sinuciderii unui copil
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
