Se spune că internetul ne-a apropiat la un click. Relațiile la distanță au devenit mult mai suportabile, aș putea supralicita și spune că au devenit posibile. Ca să nu mai pomenesc de lărgirea ariei de căutare a sufletului care să ne oblojească neîmplinirile și frustrările (nu agreez prea tare termenul de “suflet pereche”). Am constatat, din discuțiile pe care le port cu adolescenții născuți în era celei de-a opta minuni a lumii, că decepțiile lor sunt mult mai mici, spre inexistente, în ceea ce privește persoana de la celălalt capăt, al nevăzutului fir care îi leagă în cadrul rețelelor de socializare. Poate că sunt mai superficiali, poate că sunt mai puțin disperați decât noi, adulții, în căutările lor. Poate că sunt mult mai conștienți de efemeritatea relațiilor lumii moderne și poate că sunt mult mai pregătiți să trăiască clipa. Poate că, în ciuda faptului că au un viitor mai mult ca perfect înainte, sunt mai ancorați și mai focusați pe timpul prezent. Cu siguranță (aici nu mai încape îndoială nici măcar în mintea mea) sunt mai deștepți.
Îmi petrec câte o jumătate de oră, aproape în fiecare seară, în mașina parcată în fața școlii. Îi văd pe fereastră în bănci, îi văd ridicându-se la sfârșitul orei, strângându-și cărțile și caietele, după o zi (lungă cât o zi de muncă de-a mea) și mă impresionează atmosfera în care oficiază acest ritual. Vorbesc între ei, râd, își mai trag câte un ghiont, mai întârzie cu îmbrăcatul ca să își mai povestească ceva, să mai schimbe o impresie. Ies în grupuri, rareori vezi câte unul mai solitar, grăbindu-se spre nu știu unde, cel mai probabil să prindă un autobuz care circulă după un anumit orar. Evident, acasă îi așteaptă laptopul, ne dau în cel mai bun caz un raport succint despre cum le-a mers și se afundă în lumea lor virtuală. Virtuală pentru noi, pentru ei parte semnificativă și importantă a lumii reale.
Noi nu ne petrecem atât de mult timp pe net, dar nici nu funcționăm în colectivele noastre de profesioniști ca niște persoane, ci mai degrabă ca niște roboți. Nu ne facem timp și nici disponibilitate nu avem să ne considerăm colegii de muncă prieteni. Nu simțim nevoia să le împărtășim mai mult decât problemele legate de serviciu. Uneori se întâmplă drame, pe care suntem mult prea preocupați sau indiferenți să le observăm. Ne spunem și noi păsul, dar mult mai expeditiv și în orice caz n-am întârzia la plecare doar ca să mai petrecem câteva minute în plus cu cei cu care împărțim statul de plată.
Îmi veți spune că sunt companii a căror cultură organizațională se bazează pe încurajarea membrilor ei să socializeze și în afara celor minim 40 de ore/săptămânal prevăzute în Codul Muncii. Din păcate, scopul nedeclarat și obiectivul acestor companii este de a-și controla angajații. Nu mă refer la facilitățile oferite de angajator, de care pot beneficia angajații și familiile lor și unde socializarea este condiționată de un discount sau de o primă. Mă refer la prieteniile spontane care s-ar putea lega între colegii de serviciu, la disponibilitatea noastră de a empatiza cu ei nu doar opt ore pe zi.
Disponibilitate pe care o redirecționăm către profiluri ale unor (absolut) necunoscuți, cu care ne împrietenim și discutăm și noi pe rețelele de socializare, exact ca și copiii noștri. Doar că mult mai nepregătiți.
Cunosc foarte multe persoane care și-au luat țeapă, care s-au îndrăgostit, uneori chiar s-au și căsătorit cu oameni întâlniți virtual. Care și-au înșelat partenerii de viață, care și-au lăsat imaginația să o ia razna, cărora pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp li s-a părut că dincolo de ecranul monitorului nu-i așteaptă promisiuni, ci certitudini. Știu că mulți s-ar putea înscrie chiar acum să depună mărturie că li s-a întâmplat chiar lor sau unor cunoscuți din imediata vecinătate, iar finalurile au fost fericite. Dar ce înțelegem prin “final”? Cumva, că “s-au întâlnit și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”?
Îmi sună exact ca și cum ai încerca să-ți închipui ce s-ar fi întâmplat cu Romeo și Julieta, dacă Shakespeare nu i-ar fi omorât la sfârșitul piesei, chiar înainte de căderea cortinei. Îmi închipui că nici imaginația marelui bard n-a putut trece dincolo de acest fatal deznodământ. S-ar fi căsătorit? Ar fi avut copii? Julieta s-ar fi îngrășat? Romeo s-ar fi plictisit de ea? S-ar fi îmbolnăvit de prostată? Vedeți cum povestea, coborâtă din carte în viața noastră cea de toate zilele, cade în derizoriu? Și-atunci, cum să îți poți imagina că te-ai îndrăgostit de un om, unul în carne și oase, schimbând cu el mesaje pe chat?
Am așteptat și eu să văd apărând pe ecran notificarea: “aveți un mesaj”. Sentimentul nu este cu nimic mai prejos decât acela când ajungi cu cinci minute mai repede la întâlnire, iar celălalt întârzie. Același gol în stomac, aceeași neliniște, aceeași emoție când îi vezi silueta profilându-se în zare. Singura deosebire că, prin viu grai, oricât de mult l-ai fi dorit și indiferent câte scenarii ți-ai fi croit în minte până să-l vezi la doi pași în fața ta, n-ai să-i poți spune niciodată ce simți, așa cum i-ai putea scrie, atunci când știi că nu te privește și când practic e ca și cum ți-ai scrie chiar ție. Nu pun la îndoială sinceritatea, dar nu știu nici cum ai putea transcende asta în viața reală, într-o relație care implică prezența fizică a ambilor parteneri.
Poți continua să comunici o viață întreagă (o cât de mică parte din ea măcar) prin bilețele, prin mesaje? Crezi că te-ai putea dezinhiba cu timpul, astfel încât să ajungi să poți fi la fel de liber și în vorbă și în faptă? Ori că ți-ai putea cumpăni fiecare cuvânt rostit? Totuși, comunicarea în scris are avantajul net al revizuirii textului, revenirii asupra lui, ștergerii, corectării, completării lui. S-ar putea ca nu toți cei talentați la scris să fie și la fel de buni oratori. Cred că în scris ne devoalam o latură a personalității de care, de multe ori, nici noi nu suntem conștienți. Posibil să bravăm pe alocuri.
Spunea cineva că împărtășea cu interlocutorul virtual o felie de viață care, până în acel punct, al întâlnirii lor în eter, fusese lumea ei interioară, complet ascunsă celor din jur. Dar lumea vizibilă și cunoscută celor mulți făcea obiectul discuțiilor ei cu bărbatul căruia i se destăinuia în scris? Sau, oricum ar fi luat-o, o parte din ceea ce forma întregul, rotundul vieții ei, ar fi rămas umbrit, exact cum jumătate de pământ este luminată de soare, în timp ce cealaltă jumătate rămâne cufundată în beznă?
Am cunoscut oameni foarte profunzi în scris, dar superficiali și neserioși în realitate. Oameni care sunt în stare să emită judecăți de valoare, dar care în viața reală iau cele mai proaste decizii. Scriitori ale căror texte sunt sumbre și melancolice, în timp ce ei duc o existentă abundând în excese. Alții care scriu pamflete la care te ții cu mâinile de burtă de râs, în timp ce dacă-i întâlnești pe stradă ai impresia că li s-au înecat toate corăbiile. Nu, oamenii nu sunt mai niciodată oglinda fidelă a ceea ce scriu, indiferent că vorbim despre ficțiune sau confesiuni. Dacă te-ai îndrăgostit de el citindu-l, ia-l drept un personaj și tratează acest amor ca atare. Nu, nu circumspect. Nici “cu patul”, tratament verificat și consacrat al amorului sine die. Doar… literar.
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
