E adevărat că în viaţa mea destrăbălată am cunoscut multe femei.
Dar, la fel de adevărat este că le puteam număra pe degetele de la o mână pe acelea de pe faţa cărora văzusem evaporându-se aceeași promisiune de dezmăț educat pe care o văzusem la femeia aceasta. Privindu-i pozele pe care mi le trimisese pe internet, ceva nebulos şi insuportabil de senzual îmi incitase la maximum instinctul meu de robinson iubăreţ. Intrasem, care va să zică, în trepidație, iar acum eram hotărât să fac o impresie cât mai bună. Pentru că, după cum știe toată lumea, cu cât e mai bună prima impresie, cu atât drumul spre primul geamăt e mai lin și mai scurt.
Nu sunt nici sclifosit și nici misogin, iar femeile îmi plac până la dezmăţ şi penal. Însă când vine vorba de frumuseţea lor şi mai ales de frumusețea care m-ar putea face să mă îndrăgostesc, sunt obositor de precaut.
O chema Raluca.
Trebuie însă să fac acum o confesiune neplăcută care, de fapt, decurge logic din cea făcută anterior:
Eu nu iau niciodată femeile în serios!
Adică atunci când se întâmplă să cunosc vreuna şi să mergem undeva să servim un suc, să mâncăm vreo pizza sau vreo ciorbă de burtă, sunt un tip drăguţ şi le ascult cu multă atenţie. O, da, femeile se înnebunesc după atenţia unui bărbat. Se răcoresc în ea ca şi vrăbiile vara în apa unei cişmele. Au o nevoie niciodată stinsă de a fi ascultate cu atenţie şi de a fi înţelese. Mai ales dacă bărbatul care le ascultă pare un tip inteligent şi are unghiile tăiate corect. Şi este şi firesc să fie aşa, deoarece toţi ceilalţi bărbaţi din viaţa lor de până în clipa aceea au fost ori nişte brute dezgustătoare, ori nişte nemernici, ori nişte nesimţiţi fără pereche. Sau, pur şi simplu, nişte proşti. Nişte animale stranii pe care, din păcate, este ilegal să le împuşti şi care nu vor de la tine altceva decât să te răstoarne cu picioarele în sus şi să-şi facă mendrele. Ba se întâmplă că unii te răstoarnă, dar, mai departe, nu se mai pricep să facă mare lucru. Nimeni nu înţelege cu adevarat cât suferă ele. Şi atunci, dacă în timp ce stai cu ele la masă într-un restaurant despre care ele cred că e şic şi le priveşti insistent în ochi dând afirmativ şi solidar din cap când ele îţi povestesc despre cât de tâmpită şi lipsită de gust e pupăza aia de la financiar care şi-o pune cu ăla de la aprovizionare, le câştigi spontan încrederea. Eventual, poţi să le atingi discret, ca din întâmplare, degetele mâinilor pe care ele le ţin întotdeauna pe masă, lângă solniţă sau scrumieră, cu degetele tale. Asta acţionează ca un intensificator de confesiune. Ele se ambalează şi vezi cu ochiul liber cum se naşte şi creşte în ele dorinţa de a-ţi sări în braţe şi de a se cuibări acolo la adăpost de toţi şefii libidinoşi pe care trebuie să îi suporte, de toţi soţii beţivi şi impotenţi care nu se mai uită la ele decât cu curul şi, mai ales, pentru a se putea îmbăta pe îndelete cu visurile lor de călătorie într-un mercedes alb, alături de un prinţ miliardar pe Şoselele Iubirii Nesfârşite.
Când spun că nu le iau în serios nu spun însă nicidecum că nu le acord atenție și consideraţie. Sau că nu mă las angrenat în povestirile lor dureros de asemănătoare între ele. Sau că nu exclam cu compasiune exagerată la auzul ororilor prin care au trecut. Nu. Vreau să spun doar că le tratez ca pe nişte persoane care, deşi se plâng că ar avea scleroză în plăci, tumori maligne pe inimă şi viermi intestinali care le muşcă de maţe, suferă, de fapt, doar de o formă pasageră de răceală pentru care au nevoie de o aspirină. Sau două.
Şi, mai ales, nu mă confesez lor niciodată.
Mă simţeam deci echilibrat şi norocos. Nu mă durea nimic, dormisem bine în noaptea precedentă și nu datoram bani nimănui. Pământul se învârtea cu o viteză potrivită. Eram mulţumit. La urma urmei, ceea ce urma să se întâmple nu era altceva decât o întâlnire cu o femeiuşcă blondă care, deşi arăta într-un fel care mă intriga, nu avea să stea acolo decât o zi. După aceea urma să dispară la loc, în depărtarea nordului din care venea. Orice s-ar fi întâmplat între noi, avea să se sfârşeasă într-o singură zi. M-am rezemat cu spatele de speteaza băncii, mi-am pus piciorul stâng peste cel drept şi am luat, acolo, în autogară, poza cuminte a unui cetăţean care aşteaptă pe un alt cetăţean, pe care nu îl cunoaşte, dar de la care trebuia să primească un pachet.
Numai că în momentul în care am văzut autobuzul intrând în autogară, am țâșnit brusc în picioare şi am început să mă uit cu nerăbdare la ferestre. Era un autobuz lung, cu geamuri negre, iar șoferul făcea o manevră complicată ca să îl parcheze. Când s-a deschis uşa din faţă, din el au început să sară tot felul de figuri anonime, care mă scoteau din sărite. Fie aveau părul tuns scurt fără niciun gust, fie îl purtau lung şi neglijent, fie erau bruneţi, fie şateni, fie chiar blonzi spălăciţi. Eu, când mă scarpin pe nas, este semn că ceva foarte grav se întâmplă. Stăteam acolo şi tot număram persoanele alea insuportabile pe care le genera autobuzul şi chiar când voiam să îmi duc mâna stângă la nas ca să mă scarpin pe vârful lui, ei bine, în momentul acela am vazut-o. I-am văzut vata de zahăr galben pe care o purta în cap sub numele de coafură şi, pentru că chiar sub ochii mei se adeverea faptul că femeia aceea făcuse un drum de o zi şi o noapte doar ca să mă vadă pe mine o zi, m-am cam înmuiat. Fără vreun motiv evident, m-am şi neliniştit. Înainte să mă reped să îi iau din mână geanta neagră, care mi se părea nemeritat de grea, şi să o ajut să coboare de pe scara autobuzului, care nu prezenta niciun pericol, am băgat de seamă că, rapid şi involuntar, m-am scărpinat puţin pe vârful nasului.
Mi-am revenit însă repede.
– Tu eşti Raluca? o întreb, total lipsit de imaginaţie.
Ea zâmbeşte şi mă priveşte drept în ochi. Pentru ca totul să fie în ordine, încep, cum era şi firesc, să îi caut imediat defecte. Da, era mică. Ce deziluzie! Era foarte mică. Nu, nu era bine. Mult prea mică. Nu îmi plăcea că era aşa de mică. Abia de îmi trecea puţin de umăr. Deci, era prea scundă. Ăsta era un defect bun. Îmi dădea siguranţă. Şi am observat imediat, chiar în momentul în care a deschis gura, că vorbea cu un accent neobişnuit, de parcă solfegia. Lungea vocalele şi, când te aşteptai mai puţin, fie urca intonaţia de parcă îmi punea o întrebare, când ea, de fapt, îşi exprima doar dorinţa de a merge pe jos şi nu cu taxiul, fie o tremura de parcă exprima o îndoială, când, de fapt, făcea o afirmaţie de genul că nu, nu e obosită. Vorbea, fără îndoială, româneşte şi înţelegeam fiecare cuvânt pe care îl spunea, dar mie mi se părea că femeia asta mică cât să o cuprind într-o palmă şi care, între timp, culmea, mă luase de mână şi îmi explica ceva, habar nu mai am ce, tocmai ieşise de la un spectacol de operetă de unde rămăsese cu refrenul muzical în voce. Asta mi s-a părut un defect important. Mi-am zis în mintea mea că eu nu pot avea o prietenă sau, şi mai grav, o iubită, să zicem, care să îmi vorbească mereu aşa. Deci, iată avea, care va să zică, un alt defect major. Slavă domnului! Mi-am zis că e în regulă. Că între noi nu se putea întâmpla mare lucru. Eram încă puţin tulburat de faptul că în momentul în care coborâse din autobuz îmi sărise drept în braţe şi că, după ce ne-am pupat, ea mi-a luat mâna într-a ei şi acum traversam un bulevard ţinându-ne de mână, de parcă eram împreună de o viață. De aceea, când un taximetrist, care mi s-a părut cretin şi hidos, ne-a claxont în mijlocul străzii şi a frânat brusc, guiţând din pneuri şi oprindu-se la numai câţiva centimetri de noi, mi-am dat seama că femeia aceasta era şi periculoasă. Că era adică periculos să merg cu ea prin oraş şi pe străzi. Putea oricând să mă calce o maşină. Era un defect. Şi nu era deloc unul minor pentru că, la urma urmei, era vorba de viaţa mea. Nici nu apucaserăm să lăsăm în urmă taximetristul dezgustător care făcea nişte semne obscene pe fereastră, când mi-am dat seama că femeia asta mai avea un defect. Şi anume acela de a mă pune în situaţii încurcate. Spun asta pentru că, cum mergeam cu ea de mână prin orăşelul acela provincial în care eu însumi nu locuiam decât de puţin timp, privind-o din când în când pe furiş, ca să mă asigur că are suficiente defecte care să o facă anonimă, mi-am dat dintr-o dată seama, cuprins de un frison, că nu cunoşteam niciun restaurant mai acătării în care să o duc. Aşa mi se părea mie, că trebuia să o duc la un restaurant. Şi când, în cele din urmă, ne-am aşezat pe scaunele unei terase dintr-un colţ de stradă, am văzut cu un început de stupoare şi îngrijorare medicală că ea a consumat două cafele una după alta. Tari. Exact aşa cum spun! Nu o cafea. Ci două! A băut una şi pe urmă a mai cerut una. Eu nu beau niciodată cafea. Era, evident, o chestiune gravă peste care nu aş fi putut să trec nicodată. Şi pentru că tocmai începuse să mi se pară straniu şi atrăgător felul în care zâmbea din colţul buzelor, iar intensitatea ezitantă cu care mă privea mi se părea că mă învăluie cu interes, m-am felicitat pentru toate scăderile pe care le observasem la ea. Ele mi-o îndepărtau suficient pentru a nu o lăsa să iasă din puşcăria amicală, dar distantă, în care încarceram femeile pasagere prin viaţa mea. O vedeam stând cuminte după gratii în celula de pe palierul destinat blondelor cu părul din vată de zahăr.
Acum cred că este momentul să fac o altă confesiune care mi se pare gravă:
Eu nu sunt un om normal!
Uneori plâng din nimic. Privesc cerul senin în amiezele fierbinţi de vară trântit pe vreo plajă şi îmi vine să plâng, iar apoi îmi vine să râd. Dar nici nu râd, nici nu plâng, stau doar aşa şi mă uit. Însă în sufletul meu senzaţiile se dezvoltă şi se derulează exact, de parcă prin ochi mi-ar curge lacrimi, iar buzele mele ar zâmbi.
Când merg cu o femeie de mână o fac ca şi cum aş duce o sacoşă sau un geamantan gol. Nu mă deranjează şi nu mi se pare nici prea grea, pentru că sunt obişnuit să fac piaţa. Dar acum, mergând cu femeiuşca asta care purta pe cap în loc de păr o păpădie mare şi care se tot întorcea spre mine ca să îmi spună câte ceva, chiar în timp ce eu trebuia să fiu atent la trecerile de pietoni, mi se părea că ceva nu era tocmai în ordine. E adevărat că îi găsisem deja o mulţime de defecte şi ştiam că nu o să am de-a face cu ea decât o zi şi, eventual o noapte, dar mâna ei mică, nu mult mai mare decât a unei păpuşi pe care a avut-o soră-mea când era la grădiniţă, avea un fel de lipici pe ea care se încălzea foarte tare. Şi căldura asta mi se trasmitea şi mie. Aşa părea mâna ei. Că suge ceva din mâna mea şi că mă înfierbânta. Mi se părea un dezavantaj faptul ca lucrul acesta începuse să îmi placă, pentru ca tot ce îţi place vrei fie să pastrezi, fie să ai din nou și asta nu prea mi-a convenit. Ba mai şi zâmbea în soarele acelei zile şi cum faţa ei stralucea deja de parcă era dată cu un ulei fosforescent, ziua devenea chiar mai luminoasă decât era.
În fine, ne-am aşezat la masă şi am răsuflat uşurat, gândindu-mă că acum urmează faza în care ea îşi povesteşte viaţa plină de nenoroc dusă alături de un bărbat sau altul. Ăsta era momentul în care eu deveneam un expert în ascultare şi când puteam să îmi recâştig calmul şi stăpânirea de sine, privind de la înălţimea binevoitoare şi înţelegătoare a compasiunii şi empatiei masculine. Cum spun, şi-a comandat o cafea, dar când ospatarul, ăla care părea tocmai venit de pe un şantier de construcţii, i-a adus-o, spre surprinderea mea, în loc să înceapă să spună ceva, ea şi-a pus hotărâtă mâinile pe masă, s-a uitat dintr-o dată drept în ochii mei, a ridicat foarte, foarte puţin colţul buzelor, ca într-un început de zâmbet, şi a rămas aşa. Cu ochii pe mine. Fără să spună nimic. Zic, ei, ce dumnezeu?! Ce-o mai fi şi asta? Am zâmbit şi eu înapoi, cam teatral pentru că, desigur, asta nu era decât un truc de-al ei prin care voia să îşi asigure atenţia mea. Şi să câştige ceva timp. Doar că vata de zahăr de pe cap i-a rămas în continuare nemişcată, iar ochii aceia mari, de parcă fuseseră scoşi de la o femeie cu un cap mult mai mare şi puşi în orbitele ei, continuau să mă privească fără să spună nimic. Cu un soi de interogare explicită. Şi atunci, cu stupoare, mi-am dat seama ce făcea ea. Ei, drăcie! Femeiuşca asta mă studia! Da. Asta făcea. Mă studia. Ea mă studia pe mine. Direct, fără niciun fel de reţinere sau de ruşine. Şi, mai mult decât a mă studia, mai făcea ceva: mă invita să vorbesc. La un moment dat, uitându-se ţintă la mine, a zis serioasă:
– Ai nasul strâmb!
M-am pipăit. Era evident. De altfel, ştiam foarte bine. I-am răspuns nonşalant, dar cu un început de descurajare:
– I-am spart capul lui Ştefanovici în clasa a treia şi el m-a alergat peste bănci. Era o huidumă. Am căzut cu nasul chiar în muchia ascuţită a unei bănci. Şi l-am strâmbat.
Ea nu a mai zis nimic, dar nu ştiu de ce, am avut impresia că ei i se păruse un răspuns bun. Probabil era de acord cu faptul că îi spărsesem capul handicapatului ăla. A sorbit mulţumită din cafea. Retrospectiv, îmi dau seama că acela fusese momentul în care piedusem pentru tot restul vieţii toate femeile cărora nu le plac bărbaţii cu nasul strâmb. Eu nu sunt neaparat vreun vorbitor de dat la televizor şi toată greutatea şi morga mea de bărbat impozant se naşte din felul în care ascult când mi se vorbeşte şi nicidecum din cel în care vorbesc eu cuiva care mă ascultă. Ştiu să pun întrebări, dar, în momentul ăla, nu ştiu cum naiba s-a făcut că, în loc să îi pun o întrebare care să îi dea un bun subiect de soliloqviu, m-am trezit dintr-o dată vorbind despre nu ştiu ce prostii făcusem eu când eram mic. Când îmi făceam arcuri de frasin şi săgeţi de stuf cu vârfuri de fier cu care mă straduiam conştiincios să semăn cu pozele pe care le văzusem într-o carte colorată despre Robin Hood. Da, i-am spus chiar şi de Robin Hood.
Era grav. Îi vorbisem despre Robin Hood, fără ca ea să mă fi întrebat absolut nimic şi fără măcar să fi făcut altceva decât să mă privească insistent. Simţeam că nu era deloc bine. Aproape că îmi venea să îmi comand şi eu o cafea ca să mai câştig timp, dar până la urmă am renuntat şi mi-am respectat principiul de a nu bea cafea. Nu că aş avea multe pricipii. Dar cele pe care le am îmi trebuie şi, de aceea, le respect. Aşa mi se pare mie că e bine. Că îmi e bine. Drept pentru care am renunţat să mai comand cafeaua şi, spre disperarea mea, simţeam că, terminând cu Robin Hood, nu îmi rămânea altceva de făcut decât să trec mai departe şi să îi vorbesc despre barca cu care era să mă înec într-un pârâiaş de munte unde, teoretic, nu se putea îneca nici măcar o nicovală. Eu vorbeam şi în timpul ăsta ea se uita la mine cu atenţie, ca la un gândac de tip nou. Ce mai, simţeam că mă pierd. Mă privea serioasă, de parcă tocmai ţineam o conferinţă despre fundamentele materiei de care depindea viitorul imediat al galaxiilor din norul lui Noort şi, din când în când, dădea abia perceptibil din cap. Când i-am spus cum reuşisem eu, din genuchi, să încordez arcul şi să ochesc batista de la peste o sută de metri, a clipit repede de câteva ori. Şi a rămas la fel de serioasă. Nu ştiu ce putea să însemne. I-o fi părut bine că ţintisem batista? Sau poate nu? Mă uitam la ea cam pe furiş. Mi-am dat seama că, cu vata aia de zahăr în cap, asupra căreia căzusem amândoi de acord că reprezenta o coafură, cu ochii ăia mari şi galeşi, despre care începusem să înţeleg că sunt într-adevăr ai ei şi cu năsucul acela în vânt, care îmi aduceau aminte de o fetiţă pe care o iubisem nebuneşte la grădiniţă, din care cauză îi ascundeam mereu gentuţa cu sandvișuri în spatele perdelelor, femeiuşca asta care, în niciun caz, nu putea să cântărească mai mult de patruzeci şi cinci de kile, începuse să devină o prezenţă. Şi mi se părea de neînţeles cum o femeie poate să încapă, cu tot ce are ea, în numai patruzeci şi cinci de kilograme. Asta probabil pentru că, în momentul acela, mi-am imaginat cum ar fi să fac dragoste cu ea şi mi-am închipuit-o goală. Şi începusem, confuz şi ezoteric, să mă tem că suta mea de kilograme ar fi putut, dacă circumstanţele urmau să permită lucrul acesta, să o rănească. Să îi facă, nu ştiu cum, vreun rău femeii din interiorul celor patruzeci şi cinci de kilograme. Femeie care, deşi avea foarte multe defecte, sau poate tocmai de aceea, îmi părea din ce în ce mai trăsnită şi mai dusă. Însă mie, nefiind, după cum am mai spus-o deja, un om normal, lucrul acesta nu îmi displăcea supărător de mult.
– va urma –
Îl puteți urmări pe autor și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
urmarea 🙂
Eu i-am apucat geanta, ea m-a luat instantaneu de mână şi am plecat de la terasa aceea. Mergând aşa cu ea de mână şi ea tot atingându-se de mine, mi-am dat seama că, de fapt, nu era un defect chiar atât de mare cum îmi imaginasem iniţial faptul că ea era mică. Fiind mică, o conduceam cu mai multă uşurinţă şi îi puteam vedea mai des faţa ei frumoasă şi luminoasă când îşi ridica privirea spre mine. Mă mira şi mă emoţiona felul firesc şi sincer în care se ataşase de mâna mea, iar eu mă întrebam cum Dumnezeu ar putea o figură fioroasă ca a mea să inspire o femeie să mă ia de mână. Şi să nu îmi mai dea drumul. Îi plăceam?! Ar fi fost prea de tot. Ar fi însemnat că nici ea nu era normală, iar lucrul ăsta mi-ar fi dat peste cap toate planurile. Ea făcea trei paşi, eu numai doi, iar ieşirea asta din cadenţă ne făcea să ne clătinăm puţin şi uneori să intrăm unul în altul ca nişte oameni beţi. Părea însă foarte firesc. O dată, într-o îmbrânceală din asta involuntară, m-a călcat pe picior. Atunci s-a uitat la pantofii mei şi a zis:
– Îmi plac pantofii tăi.
După care, fără să devină deloc patetică, a adăugat, cu părerea de rău a unei fetiţe care nu are cu cine să se joace:
– Mie îmi plac foarte mult pantofii bărbăteşti. Dar nu am pentru cine să îi cumpăr.
M-am făcut că nu aud. Lucrurile de genul ăsta sunt foarte periculoase dacă le dai atenţie. Te puteau face să te gândeşti că femeia asta se simţea singură. Puteau să îţi inspire compasiune şi porniri cavalereşti şi atunci lucrurile puteau lua o întorsătură periculoasă. Sau ridicolă. Aşa că am schimbat vorba. Am redevenit cinic şi mi-am zis că modelul unor astfel de întâlniri este extrem de simplu şi liniar. Adică se urmează traseul gară, restaurant, hotel, sex, cafea, batiste. Vreau să spun batistele fluturate pe peron la plecarea trenului, exact în momentul în care te gândesti dacă nu cumva a început meciul la televizor şi ai întârziat. Distanţa geografică dintre cei doi parteneri, care îşi reintră în drepturi odată cu plecarea trenului din gară, face ca totul să pară aseptic şi clinic sănătos. Iar dacă foloseşti şi prezervativ, e ca şi cum ai fi avut un orgasm în somn. Sau mai multe. Te trezeşti şi totul e în regulă. Eşti singur, fără bătăi de cap, fără obligaţii, poţi să îţi arunci şosetele absolut unde doreşti prin cameră. Totul este exact ca înainte. Lumea e la locul ei. Şi asta îţi crează sentimentul confortabil, însă extrem de periculos că timpul stă pe loc, că tu rămâi mereu tânăr şi că numele tău mic e Casanova.
– Mă duc de multe ori în magazine de pantofi bărbăteşti, continuă ea, şi stau acolo minute întregi, uitându-mă la multe perechi şi gândindu-mă care îmi plac cel mai mult. Făcu o pauză apoi adăugă: Dar, până la urmă, nu cumpăr nimic!
Era un atac deosebit de subtil. Apela la resturile mele de umanitate. Voia să îmi câştige empatia şi să îmi dezvolte sentimentul medieval care să mă facă să îi ofer necondiţionat talpa şi inima mea pentru a fi purtate prin raioanele de încălţăminte pentru bărbaţi. Sau era, pur şi simplu, trăsnită şi se ducea de una singură prin supermarketuri să se excite în faţa pantofilor bărbăteşti? Ştiam că există tot felul de femei care se excită în faţa celor mai neobişnuite obiecte. Nu, cu totul paradoxal şi numai aparent contrar cu ceea ce am lăsat să se înţeleagă până aici, eu nu privesc lucrul acesta ca pe un defect. Dar trebuia totuşi să fiu precaut..
Chiar atunci se întâmpla să trecem pe lângă o bisericuţă dintr-o curte împrejmuită cu un gărduleţ de fier. Curtea era plină de o iarbă grasă şi de sălcii tunse. Era una din clădirile acelea anonime pe lângă care trecusem de sute de ori în drumurile mele prin partea aia de oraş, fără să îi dau nicio atenţie. Pentru ea însă s-a dovedit a fi ceea ce mie iniţial mi s-a părut un fel de sperietură. S-a oprit în faţa ei şi a exclamat:
– Aaaaa!
M-am oprit şi eu. Ea mi-a lăsat mâna şi, repede, cu paşii ei mici, s-a îndreptat spre portiţa din gard. Pentru că era înţepenită, a sărit-o ca pe un pârleaz şi a intrat în curticică. A făcut câţiva paşi în jurul bisericuţii şi de acolo, întorcându-se emoţionată spre mine de parcă tocmai văzuse un animal mare de care însă nu îi era deloc frică, imi zise:
– Trebuie să fie cel puţin din secolul XVII. Se vede după… şi aici a zis un termen sofisticat de specialitate pe care nu mi-l mai amintesc…
Dădeam din cap în semn de aprobare, mirat de cunoştinţele ei de arhitectură, dar eram cu gândul la momentul în care urma să rămână în chiloţi. Momentul în care a fost construită o biserică mi se pare festiv şi statistic, însă pentru viaţa mea personală mult mai important e momentul în care o femeie își descheie fermoarul fustei. Dacă nu îmi plac picioarele ei, proporţiile, curburile şi textura pielii lor, e grav. Acum, că se depărtase de mine, puteam să o văd de sus până jos şi îi puteam observa conturul picioarelor prin pantalonii trei sferturi pe care îi purta. Şi, mai ales, al feselor. Îmi explica ceva despre rostul unor bârne de lemn care mie mi se păreau putrede şi chiar periculoase pentru vizitatori și era entuziasmată. Nu puteam să nu să nu observ că femeiușca asta cu părul din vată de zahăr era tare frumuşică. Şi că lumina aia de pe faţă nu o părăsea niciodată. Şi că ştia cuvinte mai neobişnuite din limba română pe care le folosea propriu şi cu exactitate. Iar frazele ei erau corect articulate. Nu făcuse, până în momentul acela, niciun anacolut. Eu sunt foarte sensibil la anacolut.
Deşi e un lucru care ştiu că nu îmi face cinste, mă văd totuşi în momentul acesta obligat să fac o nouă mărturisire dezgustătoare:
Sunt un obsedat sexual! Periculos.
De exemplu, mi se pare mult mai de preferat să faci sex cu o femeie frumoasă, decât să sapi o groapă cu un târnăcop greu. Sau dacă tot te aşezi pe acelaş pat cu o femeie, mi se pare mai corect să îi depărtezi cu atenţie şi delicateţe picioarele şi să îi palpezi lenjeria intimă, decât să pierzi timpul rezolvând polinoame complexe. Tocmai pentru că mă ştiam un obsedat sexual periculos, m-a cuprins mai întâi mirarea, apoi o vagă îngrijorare în momentul în care, rămas singur cu femeia mea cu coafura de vată de zahăr, am simţit că ceva nu se potrivea cu schemele pe care le cunoşteam. Am privit cu atenţie camera de hotel şi, deşi asta nu era treaba mea, m-am simţit vinovat că avea tavanul prea jos, iar asta dădea impresia unei lipse de oxigen. Deşi era mică, femeia asta mi se părea că era îndreptăţită la mai mult oxigen şi la mai mult spaţiu. Avea, după cum remarcasem deja, o mulţime de defecte care m-ar fi împiedicat pentru totdeauna să mă îndrăgostesc de ea, dar ceva îmi spunea că lucrurile nu vor decurge tocmai normal în cazul ei. Era cald al naibii, iar în aer mi s-a părut că detectez un miros de stătut și de ejaculări precedente. Am deschis imediat fereastra umilitor de mică, de parcă era fereastra unei gherete de paznic. Nimic nu mă deranjează mai mult ca atunci când cineva, pe nepusă masă, ejaculează lângă mine. Vreau să spun, lucrurile acestea mi se par deosebit de private şi de aceea camera aceea folosită de-a valma de populaţia ţării în scopuri de orgasm mi s-a părut în clipa aceea dureros de nepotrivită pentru femeia asta mică cu păpădii pe cap. Mi s-a făcut ruşine. Deşi a două zi femeia cu părul de gălbenele urma să dispară o dată pentru totdeauna în nordul ei umbros şi nu mai aveam să am de-a face cu ea niciodată, mi s-a făcut ruşine de parcă, fiind la mine acasă, aş fi invitat-o în beci în loc să o invit în sufrageria spaţioasă şi însorită de la etaj, prin ale cărei ferestre largi se vede pădurea tânără de pe malul râului. Cred că a văzut că eram puţin încurcat, s-a întors către mine şi a zâmbit ca pentru a mă asigura că totul era în ordine. Apoi, după ce mi-a luat geanta din mână şi a pus-o pe marginea patului, a început să despacheteze.
Unele femei folosesc bărbaţii ca pe o chiuretă cu care să îşi scoată din suflet infecţia lăsată de un bărbat precedent. De o iubire precedentă terminată prost şi în defavoarea lor. Mă gândeam dacă nu cumva mă transformam eu, chiar atunci, într-o astfel de lingură tăioasă cu care avea de gând să îşi chiureteze partea aia de suflet în care mai duhnea încă putoarea unei astfel de infecţii. Avusese o poveste cam încurcată cu un individ din care ea ieşise şifonată rău. Nu îmi povestise decât în termeni generici şi lacunari, iar imaginea mea asupra poveştii ei era cu totul şi cu totul aproximativă, dar era limpede că se infectase rău. Ceea ce părea însă important era că ea afirma că de câtăva vreme totul se terminse şi că se vindecase. M-am trezit simţind că, aplicată mie, poziţia asta de chiuretă mi s-ar fi părut o poziţie ingrată. Însemna că nu mai luam premiul întâi. Iar pe mine, dacă nu iau premiul întâi, restul de premii nu mă interesează. Apoi tot eu mi-am zis că, la urma urmelor, ce conta? Ce conta? A doua zi pleca în pădurile ei şi gata! Totul se termina. Ce atâtea gânduri? Ce atâtea probleme? Putea să mă folosească pe ce post voia, atâta timp cât eu însumi o foloseam pe ea ca pe o destindere duminicală.
Simplu.
Simplu ca bună ziua.
Numai că eu nu sunt un tip normal.
Ea tocmai se fâţâia dintr-o parte în alta prin cameră cu nişte hăinuţe în braţe. Se schimbase. Îşi dăduse jos pantalonii aceia trei sferturi şi bluza subţire de culoarea mătăsii de broască şi acum era într-un furou de casă, roşu şi strălucitor, care atârna larg pe ea, dar scurt până deasupra genuchilor, lăsându-i trupul să respire în voie pe sub el. În picioare avea nişte papucei cu care nu făcea niciun zgomot când călca. Nu era prea mult loc gol în camera aia, care acum mi s-a părut şi mai scundă, dar cum se fâţâia ea de la măsuţa joasă la pat şi de la baie la televizorul mic şi stricat, înghesuit lângă uşă, dădea un aer atât de cald şi domestic încăperii, încât părea că locuia acolo dintotdeana. Am avut un ciudat sentiment de intimitate şi normalitate cu femeia asta cu părul de muşeţel şi cu ochii de măsline care m-a făcut să mă simt şi mai vinovat pentru duşumeaua care scârţâia la paşii mei grei şi pentru felul meu distant, circumspect şi superficial în care mă purtam cu ea. Pentru că nu sunt un om normal am simţit că îmi vine, dintr-un motiv exagerat de confuz, să plâng. Dar, desigur, nu era cazul. Am scos sticla de vin si am aşezat-o pe măsuţa scundă de lângă cuierul pom din care lipseau pălăriile. Am luat şi sărăţelele, însă ambalajul lor fragil s-a rupt când le-am scos din sacoşă, mi-au scăpat din mână şi toate s-au împrăştiat pe podea, în toate părţile. M-am aplecat şi am început să le adun, jenat, bucată cu bucată, nemaiştiind dacă mai trebuia să le pun pe masă sau să le arunc la gunoi.
Deşi sunt cam derbedeu, intimitatea unei femei mi s-a părut dintotdeauna sacră.
Ceea ce a urmat în camera de hotel între mine şi femeia mea de patruzeci şi cinci de kilograme a cărei vată de zahăr începuse să se deranjeze puţin din cauza mişcărilor făcute pe pat ar trebui, din această perspectivă, să rămână un mister. Să îl trec sub tăcere şi să îi respect intimitatea ei atât de curată. Să îmi respect adică în continuare principiul sacralităţii intimităţii unei femei. Dar, îmi dau seama că făcând asta, aş fi mult prea nedrept faţă de ea şi i-aş face un deserviciu pe care nu îl merită. Pentru că gazela asta mică şi frumoasă, atât de plăcut şi de elegant proporţionată trupeşte, atât de caldă şi delicată în felul ei de a fi, atât de îndrăzneaţă, dar, în acelaş timp, atât de speriată de propriile ei îndrăzneli, era, de fapt, o femeie profund tulburătoare. Oriunde se uita, se uita de parcă ar fi căutat să vadă ceva anume. Şi la mine când se uita o făcea ca atunci când ar fi vrut să vadă ceva anume. Ca atunci când te uiţi la cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult, de foarte, foarte mult timp, nesigur că îl recunoşti. Nesigur că cel la care te uiţi este într-adevăr persoana la care te gândeşti. O atenţie încordată însoţită de teama de a nu greşi. Aşa se uita la mine. Mă baleia rapid, suprapunându-mi contururile peste cele câteva chipuri esenţiale de bărbaţi pe care le purta în creier. Încerca să mă recunoască în ele. Da, femeia asta de patruzeci şi cinci de kilograme era în stare de aşa ceva. Doar că propoziţia pe care a spus-o imediat după ce eu mă gândisem atât de savant la toate astea m-a pus în încurcătură. De unde era ea lipită de perete, dintr-o dată mi-a zis încet, pe deasupra paharului, cântat, de parcă tocmai solfegia un triolet:
– Mai îmi pui, te rog, puţin vin?
A sorbit din paharul cu vin. Îşi linse buzele. Privindu-mă în ochi, invitându-mă parcă, alături de ea în aceeaşi depărtare din care privea, a început, pe nepusă masă, să povestească încet, ezitând:
– Ştii, aveam vreo unsprezece ani şi eram la ţară, la bunici. Bunicii mei sunt dintr-un sat de munte şi aveau o casă chiar sub coasta dealului, lângă pădure. Stăteam într-o zi pe un scăunel într-o parte a curţii, rezemată de speteaza lui, şi mă uitam la doi bărbaţi aşezaţi la o masă de lemn care jucau cărţi în partea cealaltă a curţii, sub un prun bătrân. Era vară, bărbaţii erau în maiouri, pe masă era o sticlă mare de ţuică din care ei îşi puneau în două păhărele pe care le dădeau repede pe gât. Trăgeau cărţile dintr-un pachet şi nechezau din când în când. Sau mai scoteau nişte zgomote ciudate, ca nişte miorlăieli, pe care, în mod normal, nu le face nimeni atunci când joacă un joc de cărţi, oricare ar fi el. Ba se scărpinau din când în când între picioare sau îşi ţuguiau buzele şi ţâţâiau uimiţi, nechezând. Dădeau câte un păhărel pe gât, plescăiau şi decartau cu patimă zicând câte ceva. Nu înţelegeam ce spuneau, ştii, doar că, încet încet, am simţit cum mă pătrunde şi mă cuprinde o stare neobişnuită. De parcă la masa aceea, între cei doi bărbaţi, dintre care unul era tatăl meu, se petrecea ceva special. Ceva secret şi interzis mie. Ceva despre care doar ei aveau dreptul să ştie. Ceva care mă tulbura de la distanţă şi care îmi transmitea o vibraţie, aşa cum trupul meu de fetiţă nu mai simţise niciodată până atunci. Ceva… sexual. Înţelegi?
Ochii ei mari şi negri luceau acum luminaţi pe dinăuntru de lumina amintirii în care plecase. M-am foit puţin ca şi cum tocmai îmi găsisem un loc mai bun. Ea se ghemuise cu genuchii strânşi la piept, cu braţele făcute roată în jurul lor, cu capul lăsat puţin într-o parte. Avea aceeaşi privire care, deşi îndreptată spre mine, vedea de fapt în interiorul altei lumi. Începutul poveştii mă captivase şi mă tulburase. Era evident că femeia asta care tocmai se dăduse jos de pe mine după ce mă călărise şi avusese un orgasm fără ca eu să o penetrez, nu era normlă. Însă, deşi lucrul ăsta îmi dădea peste cap toate planurile şi intenţiile mele iniţiale, mi-am dat seama că eram un bărbat norocos. Începea să îmi placă cu adevărat. Femeia aceasta era altfel decât toate celelalte femei pe care le cunoscusem până atunci. Mi-am dat seama că trebuia să urmeze ceva straniu în povestirea ei. Ceva. Am simţit cum pulsul inimii mi se accelerează de parcă urma să trec eu însumi printr-o încercare periculoasă. Am zis dând din cap, fără să îmi iau ochii din ochii ei:
– Înţeleg…
De fapt, nu înţelegeam nimic. Eram doar cuprins de emoţie şi curiozitate. Ea continuă pe acelaş ton, privind în acelaşi trecut pe care îl traversa.
– La un moment dat s-au ridicat de la masă şi au plecat. Nu mai ştiu ce au făcut sau unde s-au dus, sunt peste treizeci de ani de atunci. Au dispărut pe undeva prin curte. Sticla pe fundul căreia mai rămăsese un deget de ţuică, paharele mici, scrumiera plină ochi cu mucuri care puţeau groaznic, o brichetă metalică cu benzină care strălucea de parcă era de argint, toate rămăseseră acolo, pe masă, ca şi cum ei urmau să se întoarcă curând. Şi chiar în mijlocul mesei, desfăcut pe jumătate, se afla pachetul de cărţi de joc.
Se opri şi mă privi îndelung. De data aceasta mă privea pe mine, cel prezent şi contemporan cu cămăruţa aceea de hotel în care ne aflam împreună. Mă privea cu atenţie, căutând în ochii mei intrarea în mine. Deschiderea mea. Voia să se asigure că are pe unde să intre şi că tot ceea ce spune şi face nu va fi lăsat afară. Apoi, înmuind puţin din arsura privirii, zise:
– M-am ridicat de unde stăteam, m-am dus la masă cuprinsă încă de agitaţia aia stranie şi acolo, văzând pachetul cărţi pe jumătate desfăcut, am simţit că mă ia un fel de leşin. Am pus mâna pe el. În jurul şi deasupa mesei se simţea încă mirosul bărbaţilor. Păreau încă prezenţi acolo, în aer. M-am uitat repede în stânga şi în dreapta, am văzut că nu era nimeni care să mă vadă şi atunci am înhăţat cărţile şi am plecat repede de lângă masă, cu ochii în pământ, strângându-le tare în mână. Le strângeam cât puteam, mergeam repede şi nu îndrăzneam să mă uit nici în stânga, nici în dreapta. În timpul ăsta, simţeam cum mă umplu de ceva. Parcă cineva pompa ceva în interiorul venelor mele şi mă umfla. O căldură stranie. Îmi venea să plâng. Am fugit cu ele în casă, în camera în care dormeam. Uşa nu avea cheie, dar avea un fel de piedică cu care puteai să blochezi clanţa dacă voiai. Am tras piedica, am blocat uşa şi am aruncat cărţile pe pat, răsfirate. Mă holbam la ele cu un nesaţ inexplicabil şi am început să tremur toată. Treceam lacomă cu privirea de la una la alta. Le răsfiram iar şi iar. Iar şi iar. Mi-am apucat cu amândouă mâinile elasticul şi, tremurând, mi-am scos chiloţeii de pe mine.
M-am foit iar. Ea, cu glasul cu care se fac mărturisirile grave, de la care nu te mai poţi întoarce, a zis, încet:
– Erau cărţi pornografice, ştii…
Oh, un pachet de cărţi pornografice cu care tocmai ce jucase un joc tatăl ei, în mâna unei fetiţe de unsprezece ani. Mirosind încă a tutun şi a ţuică. Am simţit cum mi se accelerează bătăile inimii şi cum mă trece acelaşi frison de curiozitate imparabilă care te cuprinde atunci când te afli în apropierea unor lucruri care nu seamănă cu nimic din ceea ce ştii. Ea singură, încuiată pe dinăuntru cu toate membrele alea de masculi mari şi sculate, într-o cămăruţă mirosind a lenjerie curată dintr-o căsuţă de la poalele unor munţi îndepărtaţi. Privind avidă, ameţită şi speriată ceea ce făceau bărbaţii şi femeile acelea din imagini. Supurând între picioare un lichid despe care nu ştia la ce îi folosea. Nu ştiu de ce, în momentul acela, mi-am amintit de zâna imaculată şi diafană care trecuse pe trotuarul de lângă terasa unde sorbise ea două cafele. Şi de toate personajele acelea extrase din poveştile lor iniţiale, în aşteptarea uneia noi. În mintea mea, zâna trecea acum pe trotuar cu un pachet de cărţi pornografice în mână pe care le ţinea strâns, cu degetele ei albe, imaculate, îndoite peste marginea pachetului. Le strângea tare, ca nu cumva să i le smulgă cineva din fugă, iar din ochi căuta cu înfrigurare o toaletă publică în care să intre şi să se închidă singură, ea şi cu pachetul de cărţi.
– Mi-am scos chiloţeii de pe mine, i-am lăsat pe jos pe preşurile alea împletite şi m-am trântit pe pat într-o rână. Aşa, într-o parte, cu un picior ridicat în aer.
Şi ridicând puţin un picior în aer, îmi arată cum. Apoi continuă:
– Instinctiv, fără să ştiu de ce îmi venea să fac asta, mi-am dus mâna între picioare. Şi am început să mă mângâi acolo. Înţelegi?
– Unde acolo? zic ca să mă aigur că am înţeles bine.
– Acolo, în păsărică, repetă ea ca pentru un elev mai slab de minte.
Dau prostit din cap. Este pentru prima dată în viaţa mea când o femeie îmi povesteşte cum se masturba.
Până în clipa aceea mi se păruse că masturbarea e exclusiv un secret de băieţi. Şi nu unul oarecare, ci unul groaznic. Un păcat de moarte şi o crimă abominabilă. Să vorbeşti despre ea era ca şi cum ai fi povestit, rânjind, sfântului Francisc cum te distrai cu aruncătorul de flăcări, prăjind grupuri de copii vietnamezi. Ciudat, de la ce distanţă înţelegeam fiecare dintre noi lucrurile acestea! Dar, din punctul meu de vedere, cel mai ciudat dintre toate era că, privind-o în timp ce vorbea despre astea, femeia din faţa mea nu se transforma nici într-o creatura dezgustătare care să îmi inspire dispreţ sau silă, nici nu se urâţea, nici nu se deforma. Rămânea aceeaşi femeie frumoasă. Acelaş chip expresiv pe care se citea aceeaşi nelinişte. Aceeaşi nevoie de a fi asultată cu grijă. Aceaşi teamă de refuz. Acelaş trup mic, frumos şi delicat, armonios şi atrăgător.
Vede că o ascult cu atenţie. Asta o stimulează în continuare să vorbească. Are o fluenţă şi o cursivitate fermecătoare:
– Mă uitam pe rând la cărţi şi mă mângâiam iar şi iar, imaginându-mi cum fiecare bărbat din pozele alea mă penetra. În vagin şi în gură. Iar şi iar. Pe rând sau mai mulţi deodată. Chiar şi în anus, deşi asta mi se părea de neimaginat şi imposibil. Bărbaţii ăia goi şi cu membrele alea mari mă umpleau iar şi iar, ca şi cum mie mi-ar fi lipsit ceva, iar ei încercau să pună la loc în mine ceea ce îmi lipsea. Şi în timp ce făceau asta, în mine creştea o plăcere care mă inunda ca o febră. Ca un delir. Eram toate femeile de acolo la un loc. Mă amestecam cu ele şi le îmbrăţişam, le sărutam, mă agăţam de şoldurile şi de sânii lor, iar în timpul acesta pe mine mă penetrau bărbaţii şi mă ridicau în sus, ca pe o jucărie, pe membrele lor mari şi ţepene… Oh, ce carnaval! Ce carnaval… repetă ea încet. Ore în şir…
Nu ştiu. Nu ştiu de ce femeia asta îmi devine dragă. Foarte dragă. Are frumuseţa şi fragilitatea păpuşilor de porţelan chinezeşti şi merge pe o gheaţă atât de subţire… Aş putea să o rănesc atât de uşor, încât îmi este şi teamă să mai spun ceva. Pentru prima dată după mulţi ani mă simt cu adevărat înduioşat în prezenţa unei femei. Întind mâna şi, cu toată delicateţa de care este în stare animalul din mine, îi aranjez o şuviţă căzută peste ochi.
– O întâmplare nefericită, zic încet.
Probabil că până în momentul acela nu se gândise niciodată dacă întâmplarea aceea fusese una norocoasă sau una nefericită. Mă priveşte cu aceeaşi privire cercetătoare, nesigură dacă sunt cu adevărat de partea ei. Zice încet:
– Da, aşa cred. Ştii, am purtat cărţile alea în minte ani şi ani. Vreo doi ani mă masturbam aproape în fiecare zi uitându-mă la ele. Pe urmă nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ele, nu le-am mai găsit. Cred că mi le-a găsit mama şi mi le-a ascuns. Sau poate că le-a folosit şi ea, nici maică-mea nu este tocmai întreagă. În mintea mea însă au rămas zeci de bărbaţi. Şi toată viaţa am avut nevoie de ei… Mi-am înşelat soţul, mi-am înşelat iubiţii, mi-am înşelat iubitele… Unul singur era întotdeauna prea puţin. Trebuia mereu să răsfoiesc pachetul acela de cărţi până la capăt. Nu mă puteam niciodată hotărî asupra unei singure cărţi.
– Pachetul nu avea un Jolly Joker? întreb eu serios.
Ea se opreşte din povestit, se uită în ochii mei şi zâmbeşte. Apoi spune, la fel de serioasă:
– Pachetul nu. Dar mi-ar plăcea să găsesc unul adevărat. În viaţa asta adevărată.
Suntem în gară, iar trenul trebuie să plece peste vreo douăzeci de minute. Nu spunem nici unul nimic de minute bune. E o caldură atât de insuportabilă, încât mi-a descompus până şi structura gramaticală a limbii pe care o port în creier. Stăm pe o băncuţă incomodă din scânduri înguste de lemn şi ne ţinem de mână. E destul de absurd să ne ţinem de mână pe o bancă în gară, dar aşa au devenit lucrurile. Gara e aproape pustie, nimeni nu îndrăzneşte să iasă din casă pe căldura asta. Câţiva copii împuţiţi vin să ne ceară bani. Îi înjur calm cu ultimile resturi de sintaxă şi pe urmă mă las pe spate şi închid ochii. Îi strâng mâna fiinţei cu părul de vată de zahăr, mă trag mai aproape de ea şi asta îmi este suficient. Nu mai vreau nimic altceva. E foarte bine aşa. Sunt foarte mulţumit că alături de mine pe bancă, stă, cuminte şi gânditoare, cea mai frumoasă femeie din emisfera nordică.
– Ştii, mi-e tare frică, zice ea încet, pe neaştepate.
Nu vreau să mai deschid ochii. De aceea rămân nemişcat, rezemat şi cu ochii închişi. Tresar, dar o întreb calm:
– De ce îţi este frică?
Ea nu răspunde. Trec câteva minute în care nu spune nimic. Mă gândesc că poate a şi uitat de întrebarea mea. Dar nu a uitat-o. Zice încet:
– Ştii, mi-e atât de frică pentru fetiţa mea! Mă uit la ea şi pe zi ce trece mă descoper din ce în ce mai mult pe mine în ea… Groaznic! Mi-e tare frică. Doamne, cât aş vrea să nu treacă prin ce am trecut eu! Să aibă o viaţă curată şi normală…
Chiar dacă mă descompune, căldura nu mă poate opri să mă înduioşez. Aş vrea să o pot asigura că totul va fi bine cu fetiţa ei. Spun cu multă convingere:
– Nu-ţi face griji. Va avea o viaţă normală.
Nu ştiu cât mai este până la plecarea trenului şi nici nu mă interesează.
Unul din câinii care zac întinşi pe dalele sparte ale peronului se ridică şi vine să ne miroasă pungile, cu precauţie. I-aş da un şut. Dar, după o noapte nedormită, trebuie să fiu atent cu energia rămasă şi să mi-o administrez cu grijă. Din fericire, chiar atunci sună telefonul Ralucăi. Câinele tresare şi pleacă spre o altă bancă. Raluca răspunde la telefon şi vorbeşe cu cineva câteva minute. Se animă. În timp ce vorbeşte, gesticulează prin aer cu mâna stangă, de parcă ar vrea să prindă un fluture. După ce termină, pune telefonul în gentuţa de umăr şi se întoarce spre mine bucuroasă. Faţa îi radiază. Îmi spune:
– E Diana, iubita mea de care ţi-am povestit. Ştii, cea cu care am făcut dragoste la mânăstire. Abia aşteaptă să ajungem. Zice că ne-a pregătit ceva cu totul special! Grozav! Îţi închipui?
Îl puteți urmări pe autor și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
