Din păcate, fiecare are în jurul său câte o persoană – mai apropiată sau doar o cunoştinţă – care se află, la un moment dat, într-o situaţie de criză. O operaţie, un accident sau o boală cu prognostic incert sunt doar câteva exemple. Atunci când avem norocul ca noi înşine să nu ne află în această situaţie, cum reacţionăm? Ce le spunem celor în cauză sau celor mai apropiaţi lor? Şocul nenorocirii altuia ne afectează pe toţi, este adevărat, însă niciodată în aceeaşi măsură.
De exemplu, dacă o persoană recent operată de cancer nu doreşte să primească vizite, reacţia celorlalţi nu trebuie să fie, nici pe departe, că această problemă „ne afectează pe toti, nu doar pe tine” sau dacă aceeaşi persoană arată absolut dezastruos, aşa cum niciodată nu a fost văzută de cei din jur, reacţia prietenilor nu trebuie să fie nicicum una de genul: „Doamne, arată îngrozitor, sunt şocat, cum este posibil…”. Cu alte cuvinte, oricât de tulburaţi şi afectaţi am fi de problema celor din jurul nostru, modul în care reacţionăm şi alegem să ne manifestăm interesul şi compasiunea nu trebuie să fie unul egosit, menit să pună accentul pe ceea ce noi simţim, ci unul axat pe persoana aflată în centrul crizei.
Am citit de curând despre o tehnică simplă, menită să-i ajute pe oameni să evite astfel de greşeli, indiferent de natura crizei. Se numeşte Teoria Cercului.
Desenează un cerc şi scrie în el numele persoanei aflate în criză (persoana care a suferit boala, accidentul, cea care trece acum prin probleme). Acum desenează un cerc mai mare. În acesta scrie numele persoanelor cele mai apropiate de persoana afectată direct (în general, partenerul de viaţă, copiii, părinţii). Acum desenează alt cerc în care sunt trecute următoarele persoane apropiate (prietenii, alte rude). Desenează câte astfel de cercuri consideri necesare. Acum avem o ordine a „plângerilor”.
Ilustraţie de Wes Bausmith Los Angeles Time
Problema mea, regulile mele
Regulile sunt foarte simple. Persoana al cărei nume se află în primul cerc se poate plânge de orice, oricui, se poate lamenta şi văita cât simte nevoia. Este dreptul exclusiv al celui aflat, din păcate, în primul cerc. Şi ceilalţi pot face asta dar numai persoanelor ale căror nume se află în cercurile mai mari.
Când te adresezi cuiva situat într-un cerc mai mic decât al tău, sigurul motiv corect de a o face este pentru a ajuta. Nu e nevoie să te plângi sau să dai sfaturi (de exemplu, un prieten nu se poate plânge partenerului de viaţă al celui aflat în centrul cercurilor în legătură cu gravitatea situaţiei şi că el, în locul lor, ar face şi ar drege). Trebuie să deschizi gura doar pentru a alina şi a oferi spijin moral sau de orice altă natură, dacă e nevoie şi tu poţi să-l oferi. Dacă simţi nevoia să te plângi şi să te vaiţi în legătură cu situaţia de criză, adresează-te obligatoriu cuiva aflat în acelaşi cerc cu tine sau în cercurile mai mari. Adică unei persoane care se află la aceeaşi distanţă sau mai mare de criză decât tine.
Alină-i pe cei aflaţi mai aproape de problemă (cercurile mai mici), descarcă-te în prezenţa celor mai depărtaţi (cercurile mai mari), dar niciodată invers.
Evident că intuţia ne ajută în comportamentul faţă de persoana aflată în situaţia de criză, însă nu mereu reuşim să găsim cel mai bun mod de a ne comporta cu cei aflaţi în jurul acesteia, de aceea această simplă Teorie a Cercurilor ne oferă un instrument pentru a ne extinde intuiţia.
Aşa vom reuşi ca prezenţa noastră să fie una benefică într-o situaţie neplăcută, în care, cu atât mai mult este nevoie să ştim cum să nu spunem ce nu trebuie.
Citiţi şi
Ne vedem prea des. Vreau să îmi fie dor de tine. Să îmi doresc să te văd
Femeia care hotărăște într-o zi că nu mai vrea să trăiască cu firimituri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
