Mă invitase la operă. „Ce bărbat, în toate minţile, îşi dă prima întâlnire la operă?”, m-au întrebat, în gol, prietenele. „La operă se merge cu soţul, după câţiva ani de plictiseală conjugală!”.
Când am deschis dulapul, mi-am dat seama că situaţia era şi mai tragică, nu aveam nimic relevant de îmbrăcat. Ce fel de viaţă dusesem până atunci? Poate tinerii mergeau la operă în blugi, dar eu ratasem momentul, cu câteva generaţii.
Cumpărăturile mi-au luat o zi întreagă, la operă nu mergi nici prea-prea, nici foarte-foarte. Până la urmă, m-am oprit la un deux-pièces, cu fustă-pantalon, lungă, taior de brocart şi nişte botine un pic sărite de gleznă. Cu toc, ceea ce îmi crea un pic de probleme. Nu port tocuri, sunt îndeajuns de înaltă cât să pară că le am pe acolo, pe undeva. Cum nu găsisem altceva care să se potrivească, şi nici acasă nu aveam nimic care să-mi pună în valoare ţinuta, m-am resemnat la puţină viitoare durere de spate.
După spectacolul de operă, urma să luăm cina la unul din restaurantele de top ale Bucureştiului, seara urma să fie o desfătare de la nivelul statului pe scaun, ceea ce se asorta cu grijile mele. Dar planurile de acasă nu se potrivesc niciodată cu ce găseşte să te cadorisească întâmplarea, la drum.
Bărbatul era frumos, elegant, mă tachina cu o conversaţie interesantă, vioaie, aveam toate motivele să mă consider cea mai norocoasă femeie din lume. Şi m-am considerat. Cât a durat uvertura. Atunci s-a pornit durerea cumplită de picioare. Botinele mă strângeau. Deşi fuseseră croite din brocart, erau dublate cu un material mult mai tare, care, nepurtat, îmi strângea oasele ca în pumn, gata-gata să le facă ferfeniţă.
Dar am răbdat, mă uitam la bărbatul de lângă mine, la privirea aceea frumoasă, care îşi căuta acceptul şi strângeam din dinţi. Îmi trimiteam înapoi la luptă curajul, mai ceva ca muma lui Ştefan cel Mare, mai ceva ca eroina Ecaterina Teodoroiu. Pentru că emoţiile culturale fuseseră dublate de nişte emoţii personale, finalul m-a prins cu lacrimi adevărate în ochi. Bărbatul m-a sărutat pe tâmplă, sacrificiul meritase.
Când am ajuns la restaurant, durerea îşi făcea deja de cap. În maşină mă gândisem, în timp ce-l priveam conducând relaxat, cu un zâmbet agăţat pe-o parte, doar pentru mine, să-l rog să trecem pe la mine pe-acasă, pentru un schimb, dar m-am temut că gestul ar fi fost interpretat eronat. Mi-aş fi ruinat şansele, înainte de aperitive, un record chiar şi pentru mine. Disperarea săpa adânc, în ochi. Prietenele mele sperau să se îmbogăţească punând miză pe eşecurile mele, într-atât erau de impredictibile şi uluitoare.
În timpul mesei, ca să nu par lipsită de răsuflare, deşi chinul îmi ţinea loc de corset, mă gândisem să mi le scot din picioare, dar am renunţat, de frică că odată eliberate, picioarele s-ar fi înfoiat, vesele, ca nişte păuni, făcând imposibilă întoarcerea în cuştile textile. Bărbatul era însă conectat pe aceeaşi frecvenţă cu mine, doar că diferenţele de ADN îi dăduseră impresia că regretam că îi alesesem compania. Dacă nu cu mine, atunci nu ştiu cu cine altcineva îşi făcea disperarea, în aşa hal, de cap!
Încercând să salvez ce mai rămăsese din seară, care încă mai avea şanse de a fi considerată cea mai fericită din viaţa mea, i-am mărturisit adevărul. Mi-a ordonat să le scot imediat din picioare şi să ne continuăm cina, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am uitat în jur, la toţi oamenii aceia preţioşi care aveau să-l pună la colţ odată cu mine. A dat din cap, exasperat.
Am lăsat seara în voie, de data asta strânsă de gât de un supliciu de fericire. Am căzut între zâmbete, hohotele de râs au dat şi ele năvală. Înainte de a ne pregăti de plecare, s-a scuzat şi s-a îndreptat către uşa toaletei, ceea ce i-a dat inimii ocazia de a se travesti iar în purice. Credeam că va pleca, pe vreo uşă dosnică, pentru că devenise evident că botinele nu mai voiau să aibă nimic de-a face cu mine. Dar s-a întors, distrat şi mi-a pus în mână, pe sub masă, un ghemotoc. Am râs cinstit, când am văzut că de fapt îmi împrumuta şosetele, ciorapii mei fini mi-ar fi lăsat tălpile pradă violenţei asfaltului.
După o vizită personală la toaletă, timp în care mi le-am tras pe picioarele de acum comatoase, ne-am făcut ieşirea triumfală din restaurant, sub privirile mirate, unele de-a dreptul năuce, ale celorlalţi oaspeţi şi oroarea, abia mascată, a lui maître d’. Bărbatul m-ar fi putut lua în braţe, dar am fi atras şi mai mult atenţia şi dezastrul ar fi fost total. Gestul ar fi părut derizoriu. Aşa, am plecat la braţ, el-cu botinele mele, ca două pistoale, înfipte în buzunarele pardesiului, eu, cu pas de balerină, una pensionară.
Cum să nu iubeşti un astfel de bărbat? Şi l-am iubit.
Citiți replica unui bărbat aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
