Sâmbătă, ora 13:00. Răzbesc mândră până acasă, urc două etaje, după ce am cărat vitejeşte cele două paporniţe de la Mega Image, una pe umărul tatuat de mânerul sacoşei, cealaltă târâtă de mâna lui Alex, care încercând să mă ajute îi mai adaugă vreo 10 kg. Mie îmi place plimbarea asta a noastră, că îmi dă prilejul, dacă mai răsuflu în timpul ei :), să mă minunez de continua bucurie cu care vorbeşte fiu-meu despre toate lucrurile întâlnite pe drum: flori, buburuze, copaci, păsări, tomberoane… Da, şi despre astea are întrebări. 🙂 Răzbat, zic, şi în timp ce pregătesc masa de prânz îmi aduc aminte că trebuie să fi apărut un nou episod din “Anatomia lui Grey”. Caut pe net episodul 21 din sezonul 11.
Primul titlu afişat zice ceva, da’ nu înţeleg ce … Ceva cu fanii şocaţi de moartea lui Shepherd, alias McDreamy. Fanii ştiu cine e individul, pentru cititorii necontaminați de microbul acestui serial zic doar că, într-o familie cu multe neamuri, el ar cam fi tata. Ăla fără de care mama îşi pierde busola şi copiii, îndrumarea. Scot legumele să le pregătesc pentru ciorbă şi vreau să încarc respectiv episod, încercând cu disperare să fac abstracţie de demonul panicii care vrea să mi se instaleze la “mansardă”. După ce trec de la calm stăpânit la draci în toată regula, că ba nu găsesc episodul ăla, ba nu se încarcă, ba nu se vede cât trebuie (îmi sun şi colegul de la IT, care zice să măresc imaginea cu o combinaţie de taste), într-un final zic, dau “play” la episodul catastrofă.
După 45 de minute de Grey, bilanţul arată aşa: 3 morcovi, 2 cepe şi 4 cartofi curăţaţi de coajă. Tăiţei făcuţi pilaf de la uitat pe foc. Două strigăte către fiu-meu cu “vine mami imediat” şi ignorarea totală a copilului. Sticlă de ulei vărsată oleacă pe masă de la desfăcut capacul cu ochii în monitor. Un buric de deget crestat cu lama proaspăt ascuţită a cuțitului de bucătărie. Ingrediente aruncate haotic pe masă, în încercarea de a-mi deturna atenţia de la drama acţiunii. Mirarea maximă a omului meu care mă întreabă contrariat: “ai plâns?”.
Ce să îi zic, na? Ştie el că am petrecut eu nişte ore albe pasămite călcând rufe, când de fapt mă prindeau zorii zilei rumegând “anatomie” şi gustări cu multe calorii? Acu’, că a murit personaju’, parcă aş înţelege, sau măcar încerc să le găsesc scuze: actorului care îl interpretează, producătoarei serialului, nevoii de a mai omorî unu’, că a trecut ceva timp de când li s-a prăbuşit avionul în pădure… Încerc, da’ nu prea îmi iese. De fapt, nu vreau să îmi iasă. Pentru că dincolo de scoaterea brutală din scenă a unuia lângă care am plâns, râs, visat, transpirat ori meditat, altceva se întâmplă pe dinlăuntrul meu.
Mi-a murit unu’ de-al meu, măăăă! Daaa, io-s din aia căreia nu îi e suficientă viaţa de dinlăuntrul propriului cap şi al propriei inimi.
D-aia trăiesc cu intensitate şi în viaţa altora: a copchilului, bărbatului, a altor rubedenii, a colegilor şi prietenilor, a vecinilor sau în viaţa celor pe care îi ştiu doar virtual. Şi nevoia de apartenenţă a omului, cât şi a femeii :), îi de când lumea.
Să simţi că faci parte din ceva. Chestii concrete, pe lângă alea imateriale gen conştiinţa universală. Să fii dintr-un grup, generaţie, comunitate, gaşcă. Să ai ceva care să adauge “quelque chose” acelui grup şi ăi’ de acolo să simtă ori să facă lucruri care îţi dau sentimentul că eşti unul de-al lor.
Acu’ nu zic că oi avea eu ambiţii de a deveni chirurg (aș leşina sigur, da’ e al naibii de bine să vezi emoţii şi la alţii). De raţiune îs cam sătulă şi ce se întâmplă în serialul ăsta este într-un fel liniştitor, gen “hai mă, că nu sunt atât de dusă cu capu’ pe cât cred io”. Că-i doar un film şi de fapt ne trăim propriile vieţi, total de acord, nu sufăr de auto-iluzionare. Da’ zău că-i tare benefică exersarea emoţiilor umane odată cu unii dintr-un film: o porţie de plâns când sunt prea încrâncenată să mi-o servesc, nişte fluturi în stomac pentru începutul de iubiri pe furiş, pumni încleştaţi pentru nedreptăţile suferite de personajele alea. Îmi aminteşte că într-o epocă atât de tehnologizată, care pare să funcţioneze pe pilot automat, încă mai există fini cunoscători ai psihologiei umane. Că n-o fi echipa de acolo – producători, scenarişti şi alţii, la fel de profundă ca miraculosul Eliade ce mi-a insuflat cu maximum de intensitate universul interior al atâtor personaje, atâta lucru ştiu şi eu.
Dar atâta timp cât serialul ăsta mi-a intrat la inimă, nu cred să mai iasă. Nu e nici mai bun, nici mai slab decât altele, privite tot cu entuziasm major de atâtea milioane de oameni din lumea întreagă. Doar că ăsta face parte din viaţa mea și altfel: au trecut patru ani de când mi-a năvălit în viaţă, şi tot atâta timp a trecut de când a venit Alex. Mă uit la fiu-meu şi mă minunez de cât şi cum a crescut. La fel şi nebunii ăştia din film. Şi dacă eu fac parte din echipa de producţie a filmului în care fiul meu deţine rolul principal, înseamnă că Dumnezeu m-a cadorisit deja cu muuulte premii de specialitate. 🙂
Pe Oana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
