Se crăpa de ziuă şi era un zgomot îngrozitor. „Dar’ar dracu’n capu’ lui de copchil ameţit, iar a pus ceasul să sune cu trei ceasuri înaintea vremurilor!”
Cineva bătea de zor covoare, pe ferestra larg deschisă intra un aer plin, ploaia se oprise de ceva vreme, dar stropii nu. Aerul plin mirosea a boabe de cafea. Neagră.
Cu toate acestea exista un fel de armonie ambientală greu de definit, ceea ce nu desăvârşea crăpătura, nu finaliza firul de praf şi nu reușea să umple firul de praf, spălau picurii. Restul era dat de pomană uitării.
Coana Mare dădea dovadă de mult sarcasm, mai ales la crăpatul zorilor. Nu se putea împiedica şi pace de covorul făcut ghem în spatele uşii căzute, aproape ieşită din balamale, îl ocolea pe dibuite de fiecare dată, frecându-se la ochi şi boscorodind trecerile „balamale am vrut, balamale am avut, lucru făcut de gura soacrei”. Coana Mare vedea în general lucrurile într-o nuanţă de gri, dimineaţa erau cel mai greu de desluşit detaliile, căci dimineaţa Coana Mare dădea dovadă de multe, multe detalii lipsă: ba că nu-şi mai găsea ochelarii „ochi de şoim, ochi de şoim, dar toate au o limită”, ba că-s papucii pe dos, ba că reumatismul asta de roade toate articulaţiile s-a trezit deodată flamând şi a început să muşte – „de la zgomotul începutului de zi ni se trag toate, Coana Mare” – obişnuia să-i arunce din când în când vecinul Mitică în timpul nenumăratelor „upgrade”-uri săptămânale – „mă alimentează fii-miu cu ce-i mai nou şi mai noi pe piaţa „game”-urilor că de când cu tentaţiile înconjurătoare mi-s de-a dreptul dependentă”– , ba că nu miroase îndeajuns de puternic – „o cafea de calitate e musai să-ţi lipească nasul de falca dreaptă”-, ba “că câte şi mai câte” .
Dimineaţa, bucătăria era rece-peşteră, o răcoare de munte uscată şi totuşi uşor suportabilă, în pofida vântuleţului stârnit de prea plinul aerului. Uşa, larg deschisă de vânt, dădea spre grădina năpădită de buruieni, iar buruienile creşteau puţin peste gard.
Gardul de lemn „bun, de brad uscat aşa cum trebuie şi apoi uns cu păcură” trăgea spre pantă, chit că vecinul Mitică îi promisese de nenumărate ori şi marea, şi sarea „o rezolvăm noi şi p-asta Coana Mare, să treacă puţin ploile şi să se ‘libereze oleacă echipa, că-s plecaţi acum la muncă, dincolo”.
Panta era relativ lină, dar pământul era tare ca piatra „de unde să mai am eu maică puterea să-l întorc, că abia mă întorc pe mine şi nu întotdeauna la fix, că ultima oară m-am procopsit cu o vânătaie de toată frumuseţea taman acolo unde-i vederea mai panoramică, de-a trebuit să mă pictez mai ceva ca la „mulin ruge” şi alta nu.”
Bucătăria dădea într-o sufragerie de dimensiuni acceptabile şi multă mobilă veche „nuc greu, dar trainic” cu pereţi scorojiţi şi tavan pătat de la ultima ploaie : „vezi gâlma aia fix pe mijloc? la următoarea ploaie n-o s-o mai vezi că-i vlăguită deja şi când pun ligheanu’, pică singură” . Şi nu vorbea în dodii Coana Mare, când dădea ploaia – şi dădea că de când cu „modificările astea climatice, se încălzeşte planeta maică, prea multă vrajbă şi încrâncenare” „gâlma” pica fix în mijlocul ligheanului albastru-vlăguit-şi-el de atâtea spălături „când rufe, când varză murată”.
Ligheanul, când strângea apă, o strângea pe un ştergar aşezat spre mijlocul mesei de furnir la umbra sfeşnicului-patru-braţe primit în dar de la vecinu’ Mitică. Căci sfeşnicul-patru-braţe reprezentase pentru nea’ Mitică o revelaţie, elementul zilei „Z”, punctul pe „I”, o mărturie evidentă a dragostei pe care o purta de atâta amar de vreme Coanei Mari. Dragostea cu “D” mare.
Şi tot degeaba, căci Coana, tot Coană, nu şi nu, „nu mi-s eu d’alde ăleia de-a lui Pătraşcu din vale, de s-a luat cu unul de nu-i putea hrăni nepoţii”, Coana avea principii la care ţinea cu dinţii, chit că o cam necăjeau măselele de ceva vreme „ăia din faţă-s încă falnici, măcar aşa, de văzul lumii”.
Nea’ Mitică însă era mai încăpăţânat ca şi catârul lui Dumitrache ăla de-ajunsese de râsul Coanei Mari astă-vară când cu armata şi drumul, fix mijlocul drumului. Soldaţii „hai”, catârul nici vorba, că-i era bine pe mijloc.
Nea’ Mitică se pusese de ceva vreme cu burta pe carte „să rimuiesc şi eu două-trei vorbe, că-n rimă şi prostu’ pare inteligent” şi învăţase taine diverse şi variate, şi monorimă, şi încrucişată, ba uneori chiar şi îmbrăţişată, şi doar rar împerecheată, până ce-i ieşiseră cuvintele şi pe nas, şi pe urechi de-atâta frustrare, că versu’ tot alb îi rămânea. După douăzeci de încercări ratate, Nea Mitică se declarase învins de neputinţă ritmului cu orice preţ declarându-şi „flama” în „vers alb, dar profund, cu metafore ascunse pe la marginea cuvintelor, mesaj codat, criptare ultimu’ răcnet, ton alert şi antren cât pentru zece”.
Şi-şi azvârlise nea’ Mitică tot oful celor douăzeci de ani de când se dusese biata Smaralda pe o coală albă format A4 pe care o împăturise şi o strecurase într-o seară ploioasă de vară pe sub uşa de la sufrageria de dimensiuni rezonabile a Coanei Mari.
„Mi-s serile cuiburi
Şi cuiburile goale
Iar golul îmi roade
Oasele în devenire
Oale.
Mi-s zilele juguri
Şi jugurile ţărână
Iar ţărână-mi miroase
Din ce în ce mai tare.
Mi-s nopţile strigoi
Şi strigoii coşmare
Iar coşmarele-mi şoptesc duios
Coană Mare, Coană Mare
Unde eşti tu, Coană Mare ?”
Se crăpa de ziua şi era un zgomot îngrozitor, cineva bătea de zor covoare, pe ferestra larg deschisă intra un aer plin, aerul plin mirosea a boabe de cafea, Coana Mare sorbea delicat cafeaua neagră din cana neagră privind pe fereastra larg deschisă o bucată de hârtie scursă de ploaie în mijlocul grădinii plină de buruieni crescute peste gardul lăsat pe pantă .
„Dar’ar dracu-n capu’ lor de copchii ameţiţi, iar şi-au lăsat avioanele de bezmetice în bătaia vântului”…
Pe Daniela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Iar la zi de sărbătoare, nimicul cu moț
29 septembrie ora 12:58 – Lună Plină în Berbec (horoscop)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
