Domnul, grăieşte o legendă burgheză, este o creatură cvasifabuloasă care populează reveriile femeii de la primele vise la ultimele insomnii. La origine, imaginea lui s-ar fi născut din tabloul medieval ce înfăţişa pe faimosul chevalier sans peur et sans reproche, cel care reuşea să-şi construiască la turniruri ditamai cortul din batistuţele cu monogramă ale castelor prinţese. O asemenea poză, niţel updatată exigenţelor mileniului al treilea, poartă femeile în gând în zilele noastre, când se gândesc la un domn. Asemenea lui Yeti, care umple de uimire turiştii când îşi face inopinat apariţia pe crevasele periculoase ale munţilor, multe femei rămân surprinse când, la un moment dat din viaţa lor, se găsesc în apropierea unui domn, dar foarte puţine se pot lăuda că au avut ocazia să trăiască în preajma unuia.
Dat fiind că semnalmentele lui vagi, pierdute adesea în abstract, sunt nu de puţine ori responsabile pentru terciul din viaţa emoţională a femeii, se naşte legitima întrebare: cum recunoaştem un domn? Cum ne dăm seama că ne aflăm în prezenţa unui reprezentant autentic şi nu a unei chinezării, a unui domn contrafăcut? Ha? Cine este el?
Nu e greu de răspuns.
De regulă, domnul este acea fiinţă cu care femeia (matură, responsabilă şi cu scaun la cap) ar dori să dea lovitura pentru restul vieţii. Acum, dacă am merge puţin mai departe şi, renunţând la imprecizia boantă a imaginaţiei poetice, am căuta, în loc de metafore, niscaiva trăsături bătute în cuie ale acestei specii de rara avis, am putea adăuga că, înainte de orice, trăsătura definitorie a unui domn constă în faptul că ştie să se poarte cu femeile. Este o cerinţă sine qua non a apartenenţei la statutul de domn. Iar cheia feminină de descriptare a acestei cerinţe trebuie căutată în detaliul că fiecare femeie, când şi-l reprezintă mental, are în vedere o tipologie de bărbat care se va comporta cu ea aşa cum a citit în Catchy, cum a văzut în filme sau cum i-au spus ursitoarele că ar trebui să se întâmple.
Prin urmare, când o femeie va considera că a descoperit un Domn, îl va închide ermetic într-un sipet al sufletului, unde-l va eticheta ca atare cu grijă şi veneraţie. Iar aici, în momentul în care, după nişte calcule numai de ea ştiute, femeia îl va numi domnul inimii ei, va începe debandada.
Nenorocirea constă în faptul că mulţi domni au aspiraţii mult mai limitate decât onoarea ce li se pregăteşte şi, ca atare, rămân foarte surprinşi când descoperă rolul ce le-a fost încredinţat. Ca nişte gentlemeni veritabili, însă, vor declina înalta demnitate pe care femeia le-a hărăzit-o, recunoscând, modeşti, că nu au asemenea ambiţii măreţe şi că, deşi apreciază cum se cuvine preţuirea ce le este arătată, sunt nevoiţi a refuza. La final, o vor ruga, în cuvinte alese şi cu lacrimi în ochi, să nu facă vreo scenă, că ei, fiind mai sensibili, au oroare de ele.
Nişte domni manieraţi şi binecrescuţi, altfel spus. Să tot dai, ca femeie, peste ei!
Imediat, nu-i aşa, va apărea întrebarea: dacă respectivul, pe care ele îl învredniciseră cu multe din calităţile specifice acestei specii pe cale de dispariţie, a preferat să abdice de la titlul de domn, asemenea lui Juan Carlos de la cel de rege, înseamnă că nu era astfel sau că-l durea în cot dacă era considerat sau nu astfel?
Nu vom şti niciodată. În schimb, vom şti de ce multe femei ajung la concluzia că adevăraţii domni sunt bătrânii din parcuri care hrănesc veveriţele, pensionarii care le cedează locul în tramvaie, profesorii universitari cu părul alb care încă mai încântă pe holurile facultăţii cu galanteria lor desuetă, bunicii care-şi invită consoartele la dans la nunta nepoţilor…
Mai pe şleau, toţi aceia care au minim 15-20 de ani peste ele.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
