M-am apucat să fac o ciorbă cu siguranța că am tot ce-mi trebuie, dar am constatat că se terminase sucul de roșii. Fără alternativă, am coborât la alimentara din fața blocului. Alimentara este foarte bine aprovizionată, în sensul că are de toate, dar nu ai de unde alege. Dacă vrei roșii la conservă, ceri roșii la conservă, fără a specifica de care. Au un singur fel, pe cel mai ieftin.
Când vânzătoarea mi-a cerut contravaloarea cutiei de roșii, un leu și șaptezeci de bani, doamna din spatele meu a exclamat:
– Vaaai, dar ce scumpete! Cum să coste atât?! Voiam și eu să cumpăr, dar mă lipsesc. Dă-mi un borcan de muștar! Ăla cât e?!
M-am întors și am văzut o bătrânică slăbită și cocârjată de trecerea anilor, sprijinindu-se în baston, cu portofelul în mâna dreaptă și cu cealaltă cotrobăind după monede. Bastonul era vechi și foarte zgâriat, portofelul jupuit mai păstra doar pe alocuri pielea neagră din care fusese confecționat, hainele dumneaei fuseseră la moda odată, însă culorile nu mai transmiteau de câteva zeci de ani eleganță. Paltonul avea gulerul atât de tocit, încât lucea, iar ghetele erau mai în etate ca mine…
Mi s-a rupt sufletul! Îmi bătea inima tare, chiar aș fi vrut să o îmbrățișez. Am spus încet vânzătoarei că aș vrea să achit eu ce dorește să cumpere doamna… Și vânzătoarea i-a înmânat bunicuței o pungă în care pusese și conserva de roșii lângă borcanul cu muștar.
Reacția doamnei în vârstă a uimit pe toată lumea:
– Ce e cu astea?! Eu am cerut doar muștar!
S-a uitat la mine, s-a uitat la vânzătoare, a înțeles intenția și a recunoscut făptuitorul. A fost unul din puținele momente în care am rămas fără cuvinte.
– Mie nu-mi plătește nimeni, cu atât mai puțin o puștoaică. Eu am bani, dragă! Uite! (Și mi-a băgat portofelul sub nas) Am tot ce-mi trebuie. Învață tu, întâi, cât am învățat eu și pe urmă să-ți permiți să mă insulți. Eu am fost învățatoare la viața mea, dragă, am fost respectată, nu așa! Să-ți fie rușine! Aș putea să-ți fiu de trei ori bunică.
Apoi se adresă vânzătoarei:
– Dacă-i iei banii ăsteia, eu plec și nu-mi mai trebuie muștar! Și nici nu mai calc pe aici!
Am retras banii și mi-au ieșit cuvintele din gură fără voia mea, dar conștientizând că am greșit:
– Iertați-mă, doamnă, nu am vrut să vă insult în niciun fel…
Experiența am trăit-o fiind deja mamă. A fost un duș cu apă rece! Așa mi-a trebuit! Și nu o spun cu ironie, ci sincer. Am învățat atunci că ajutorul trebuie acordat dacă și cui ți-l cere, nu dacă și cui consideri tu că are nevoie.
Pe Aura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
