Cum poate fi iertată o greșeală nu doar pe jumătate

Între a-ți cere scuze și a dori iertarea celui căruia i-ai greșit este o mare diferență. Ne educăm copiii să își ceară scuze ori de câte ori greșesc. Este firesc, suntem oameni, suntem imperfecți și greșim unii altora, așa că să ne cerem scuze este un gest firesc prin care ne asumăm responsabilitatea propriilor fapte, recunoscând, în același timp, că nu am procedat corect.

Și copiii mei îmi spun tare des „îmi pare rău, mami” sau aruncă un „scuze!” grăbit și cu asta se simt absolviți de urmările propriei greșeli. Însă ajunge doar atât? Desigur, e un pas important către restabilirea unei relații armonioase cu persoana căreia i-am greșit și, în același timp, către restabilirea adevărului. Însă nu și suficient.

Scuzele ar trebui să fie urmate de rugămintea de a fi iertat de către cel căruia i-am greșit, dar și de către cei care au asistat, căci numai așa, printr-un gest de umilință și regret real, demnitatea celui în cauză – mai cu seamă dacă au fost și martori – poate fi complet restabilită. Practic, este vorba de o echilibrarea de „puteri”. Dacă în momentul în care greșim, dominăm prin puterea acestei greșeli persoana asupra căreia am acționat injust, atunci aceasta este umilită, având parte de o „dominare” incorectă și inutilă. De aceea, atunci când facem un pas în plus și solicităm iertarea, umilința cu care facem acest lucru restabilește echilibrul stricat de greșeala inițială și, în același timp, „repară” relația cu acea persoană.

Și, deloc curios lucru, acest mecanism este valabil și ar trebui să funcționeze indiferent de tipul de relație dintre oameni, cu atât mai mult dacă este vorba de persoane care nu se află pe același palier (profesional, personal). Cu alte cuvinte, și când un șef greșește față de un subaltern sau când un părinte greșește față de copilul său este necesar ca acest prin pas reprezentat de scuze să fie urmat de solicitarea iertării. Mai ales în ultimul caz, căci așa vor învăța din experiență și exemplu personal că scuzele pe care și ei, la rândul lor, deja le oferă fără niciun fel de implicare oricând greșesc, nu sunt, de fapt, complete și eficiente, dacă nu sunt urmate de o mai mare implicare afectivă și de aprofundarea conștientizării greșelii și a urmărilor acesteia prin solicitarea sinceră a iertării. În plus, odată acordată iertarea, greșeala inițială nu va mai genera niciun conflict ulterior, devenind cu adevărat un „caz închis”, fără posibilitatea de a avea alte urmări, așa cum se poate întâmpla în cazul în care se aruncă niște scuze din vârful buzelor și nimic mai mult.

Așadar, diferența dintre scuze și solicitarea iertării este reală și are o importanță pe care, spre sănătatea relațiilor interumane, nu ar trebui s-o ignorăm. Recunoașterea unei greșeli este completă doar atunci când ne-o asumăm până la capăt și ne cerem iertare… Poate de aici vine și vorba “o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată”?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.