După întâmplările din Crimeea, abordarea temei pericolului rusesc este în mare parte axată pe emoţia provocată de o posibilă agresiune militară a Rusiei împotriva Ucrainei şi Moldovei. Mulţi au mers şi mai departe, prezentând ca posibilă o intervenţie militară şi împotriva altor state din fostul Est sovietic, printre care şi România. Toată lumea priveşte la mişcările de trupe ruseşti. Sunt evaluate capacităţile, sunt trasate pe hartă viitoarele acţiuni, se lăcrimează pentru viitoarele victime, pe care, se pare, nimic nu le mai poate scăpa de sub tancurile ruseşti. E un concert de propagandă şi fum de mari dimensiuni. Înţepeniţi în logica războiului cu toţii facem jocul Rusiei şi discutăm despre viitoarele cuceriri prin forţă ale acesteia.
Personal consider că o astfel de punere în pagină a intenţiilor „marelui frate de la răsărit”, să-i zicem „varianta hard”, este nu numai lipsită de fundament (pe de o parte ar însemna un conflict cu NATO; pe de alta, armata rusă e mare numeric dar nu toată la fel de bine antrenată şi la fel de bine dotată ca în spectacolul de cagule şi tehnică militară din show-ul crimeean), ci şi folositoare acestuia atât în mascarea adevăratelor căi de acţiune ale planului său de cucerire a Europei, cât şi în propagarea unei unde de emoţie intensă, premergătoare şi pregătitoare pentru acceptarea fără replică a mult mai probabilei „variante soft”: cucerirea Europei fără armate.
Faţă de gestul, desfăşurat cu brutalitate şi aroganţă imperială, de anexare a peninsulei Crimeea, replica Occidentului a fost cel puţin pe atât de palidă pe cât conta Putin că va fi: UE dezbinată între interesele fiecărui stat component şi subminată pe faţă, încă de acum 6 ani, de centrul ei de greutate, Germania, marea prietenă de la vest a Rusiei; Statele Unite ocupate, în era Obama, cu scăderea puterii militare (privatizarea unei mari părţi a armatei, adică transformarea a înseşi trupelor într-o afacere) şi concentrarea pe construcţia socialismului cu toate dimensiunile sale abuzive, absurde şi distructive.
Două ştiri au fost vehiculate zilele trecute: una a unei reduceri (neconfirmate) a efectivelor de la graniţa ucraineeană şi cealaltă a insistării Rusiei pe soluţia federalizării Ucrainei. Din cele două, singura reală şi cu adevărat importantă, acum şi în viitor, este cea a federalizării. Ea ne arată strategia lui Putin pentru cucerirea Europei de Est şi Centrale şi pentru supunerea în final a celeilalte părţi.
Imperiul Eurasiatic
În pană de soluţii concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa China a întrecut-o în mai toate privinţele), Putin a repus pe tapet, în octombrie 2011, în preajma campaniei electorale, ideea construcţiei imperială a Eurasiei. Preluând, de la geopoliticianul Alexandr Dughin, ideea pornită de cneazul Trubeţkoi în 1920, Putin a reuşit o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le printre altele ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui imperiu care să se întindă de la Atlantic la Pacific şi care să fie condus de „împăratul rus”.
O primă etapă a acestuia ar fi Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) cu majoritatea fostelor republici sovietice, în care toţi ar fi egali dar votul ar fi ponderat după puterea economică. Votul Rusiei, statul de departe cel mai puternic, ar controla cel puţin minoritatea de blocaj, ceea ce i-ar asigura acesteia controlul relaţiile comerciale ale tuturor celorlalţi cu Uniunea Europeană şi pe de altă parte ar putea bloca toate celelalte variante ale UE de a scăpa de şantajul gazului rusesc. Este adevărat că un astfel de proiect ar putea fi o contrapondere şi la dezvoltarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pe care oficialii ruşi îl privesc ca pe instrument de creştere a influenţei economice chineze. Un soi de doi iepuri dintr-o lovitură, cu Moscova stăpână pe circa 35% din rezervele mondiale de gaze.
O a doua etapă ar fi „recuperarea” fostelor state socialiste şi includerea lor în noul imperiu pe o aceeaşi formulă cu fostele republici sovietice.
Etapa a treia ar fi cea a „înfrăţirii” cu ceea ce a format şi încă formează Occidentul european.
Globalizarea, aliatul Rusiei
Statele Unite – Europa ar avea mijloacele pentru a forţa Rusia să se retragă în limitele slavismului ei istoric: mijloace economice şi mijloace de diversiune militară („incendierea” spatelui frontului rusesc prin susţinerea masivă a războiului de gherilă din statele cu preponderenţă islamică, dar nu numai). Dar, în acelaşi timp nu le au. Pentru că încâlcitura negustorească, împletirea iţelor afacerilor internaţionale este astăzi atât de complexă şi de extinsă, dependenţa politicienilor – sau chiar apartenenţa lor la această categorie economico-socială – atât de profundă, iar deznaţionalizarea (sau, altfel zis, mercenizarea) lor atât de avansată, încât binomul de mai sus nu poate face decât ceea ce aceşti păpuşari, ascunşi în spatele banilor reali şi virtuali, le comandă. Adică astăzi, când pentru toate aspectele persoanei şi pentru toate dimensiunile societăţii s-a găsit o formulă de transformare într-o afacere, şi afacerile sunt tot ceea ce contează, globalizarea a legat mâinile şi opţiunile Occidentului şi l-a condamnat la neputinţă.
7 căi de seducere şi cucerire
Ceea ce este nu imposibil, dar extrem de costisitor militar, cu posibile mari pierderi şi distrugeri într-un război cu final imprevizibil, adică recuperarea fostelor state socialiste, dat fiind faptul că acum mai toate sunt membre ale NATO, poate fi făcut mult mai ieftin şi mai lipsit de pericole prin seducerea lor şi extragerea atât din alianţa nord-atlantică cât şi din UE. Cum? Combinat:
– cu avantaje şi ajutoare economice (vezi miliardele de euro pentru Ucraina şi pentru Ungaria);
– cu pomparea de energie şi materii prime (vezi gazoducturile care traversează Bulgaria, Serbia, Ungaria către vestul Europei);
– cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau integrală a economiilor lor;
– prin destabilizare politică şi agresiune economică;
– cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state;
– cu mafia rusă controlând mafiile locale;
– prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.
Este un proces care deja a început şi care, dacă Rusia nu este băgată repede şi cu hotărâre în corzi, va continua, indiferent de micile accidente de parcurs, cum ar fi cel cu pierderea din mână – probabil temporară – a Ucrainei.
Scurt scenariu de acţiune
Afirmam la începutul acestui text că susţinerea de către Rusia a federalizării Ucrainei ne dezăluie planul ei: componentele estice ale unei astfel de federaţii fiind evident mai curând sub tutela Rusiei decât a Kievului, vor beneficia de ajutoare substanţiale şi vor reprezenta, prin „reuşitele” economice şi sociale, termenul de comparaţie pentru ca şi cealaltă parte să-i pună pe fugă pe europenişti şi să se predea de bună voie Moscovei. Ucraina ar fi desfiinţată de facto, iar entităţile componente ale federaţiei ucraineene ar deveni, separat, mici republici sau regiuni ale Federaţiei Ruse.
Trecând dincolo de Ucraina, în 25 noiembrie 2013, fostul director SIS (Serviciul de informaţii şi securitate) din Republica Moldova, deputatul PCRM Artur Reşetnicov scria pe o reţea de socializare: „Nu ştiu, însă, dacă Băsescu înţelege că aprinde un nou fitil în regiune? Bine, nu ţine cont de Moldova, dar îşi dă seama cum vor reacţiona Ungaria şi Ucraina? Potoleşte-te Băse, că de altfel va trebuie ca România să întoarcă ceea ce nu-i aparţine: Iaşiul, Suceava şi întreaga Moldovă de peste Prut”.
Din prostie, din aroganţă, sau din ambele (Rusia era în acel moment sigură că are Ucraina în mână), deputatul Reşetnicov ne dezvăluia ceea ce cei lucizi bănuiau demult: Rusia are în vedere anexarea Moldovei de la vest de Prut, la actuala Republică Moldova readusă la poziţia de vasal ascultător al Rusiei. De ce? Pentru că Rusia are în vedere să-şi consolideze dezvoltarea teritorială pe un aliniament sufocant pentru Europa de vest: statele baltice, Belarus, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania.
O primă breşă importantă în sistemul de parteneriat militar şi economic european l-a constituit momentul în care Ungaria, mult mai legată de Vest decât Grecia, Bulgaria sau Serbia, a schimbat în mare măsură atât macazul democratic, în interior, cât şi cel al parteneriatelor strategice, în exterior.
În acelaşi timp, mai vechea opoziţie a Germaniei la primirea în NATO a Ucrainei şi Georgiei şi replica palidă a Occidentului la Crimeea au arătat acestor mici şi, adesea, debile state din Est şi Centru că nu pot conta pe marii din Vest şi că trebuie să se descurce singure în gestionarea relaţiei cu Rusia.
Privită prin această situaţie şi având în vedere modelul combinat de acţiune descris mai sus, posibilitatea reorientării rapide a stastelor din zonă, cu excepţia Poloniei şi, poate, a României, încă ireductibilele din regiune şi, posibil, mai ales în cazul Poloniei, cele care ar opune o mai mare rezistenţă, devine o posibilitate apropiată de o certitudine.
Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea. Iar statele baltice, cu puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi înconjurate de Rusia şi acoliţii săi, sunt cam ca gustarea de dimineaţă pentru Kremlin. Odată terminată această fază, alte popice de pe hartă, în primul alte state mai mici, vor cădea sau se vor arunca singure în braţele eliberatorului rus.
Urmarea va fi dominarea totală, atât militară şi teritorială, cât şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit).
În acest plan vast, care este deja pus în aplicare într-o proporţie deloc neglijabilă, dar încă mai puţin vizibilă (unii ne aburesc ca să fim orbi, dar nici noi nu ne-am arătat prea dispuşi să înţelegem), schimbarea orientării Ucrainei a creat, pentru moment o breşă importantă, o iregularitate, o problemă de remodelare. Ucraina este importantă atât pentru continuitatea frontului amintit, cât şi pentru că şi prin ea urma să se acţioneze asupra Poloniei, României şi, în combinaţie cu Ungaria, a Slovaciei.
De-abia având în faţă această maşinaţiune monstruoasă şi harta aplicării ei, putem înţelege acum reacţia Moscovei faţă de schimbarea din Ucraina, furia şi mișcarea grăbită, dar deloc nepregătită, a anexării în pripă a Crimeei (programată a avea în loc prin cedarea Crimeei de către fostul regimul prorus de la Kiev în cadrul unor aranjamente multiple).
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
De obicei, 1 decembrie e despre România
24 februarie 2023, Rugă pentru pace (un an de război)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
