Când vorbim despre „femei puternice”, nu ducem lipsă de modele, ci de criterii. Aceasta este, de fapt, concluzia profundă a tărăşeniei cu Udrea în „Tabu”. Un comentariu extrem de pertinent la editorialul meu de săptămâna trecută mă îndemna să merg la rădăcina problemei, dincolo de contextul imediat. O fac cu plăcere.
Într-adevăr, pictorialul cu pricina este doar un simptom (relativ benign) al unui fenomen îngrijorător. Grav nu este exhibiţionismul doamnei ministru, ci faptul că nu prea mai ştim să definim ce înseamnă o „femeie puternică”. Accesul la pârghiile puterii politice nu e nici necesar, nici suficient pentru o asemenea etichetă. De multe ori, acest acces este strict conjunctural. Multe dintre înaltele noastre reprezentante sunt, în realitate, doar fericitele câştigătoare ale unor concursuri de împrejurări. La care nu s-au sfiit să trişeze. Nici asta nu ar fi, însă, atât de grav. Grav este că am început să confundăm „tăria” cu arivismul şi cu lipsa de scrupule. Că admirăm ostentaţia şi disponibilitatea pentru orice fel compromis. Ni se spune tot mai des că acestea sunt „calităţi”, indispensabile succesului. Nu doar în politică. Şi, desigur, nu doar pentru femei.
Însă nu succesul, ci mai degrabă tragedia testează cu adevărat forţa de caracter. Iată de ce mi se pare absurd să căutăm etaloanele tăriei feminine printre starletele actualităţii, în vilele de protocol sau prin cluburile din Dorobanţi. Să le departajăm comparându-le conturile bancare sau colecţiile de poşete. Şi, eventual, soţii şi amanţii…
Pentru mine, femeile puternice nu arată nici ca divele din revistele glossy, nici ca politicienele gureşe de la televizor. Arată ca prietenele bunicii mele – care s-ar răsuci cu siguranţă în mormânt dacă le-aş descrie drept nişte băbuţe cochete. Dar, în fond, asta erau „fetele” la ale căror întâlniri săptămânale am avut privilegiul să particip toată copilăria şi adolescenţa. În acei ani de frig şi de întuneric, cu alimente pe cartelă şi suspiciune generalizată, ele reuşeau să păstreze vie substanţa subtilă a unei lumi normale. Ştiau să se asculte, să se ajute şi să se bucure împreună. Ştiau să descopere frumosul sau să-l inventeze din nimic. Trecuseră prin război, prin foamete, prin prigoana obsedantului deceniu. Fuseseră date afară din case, din şcoli, din serviciu. Bătuseră drumul închisorilor şi pe cel al cimitirelor. Viaţa le jucase multe feste urâte. Atât de urâte că mi se pare uluitor că nu şi-au pierdut minţile.
Mă întreb şi astăzi de unde venea tăria acestor femei care au ştiut să piardă totul şi, totuşi, nimic esenţial. Eu nu ştiu vreo formă mai pură de putere.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
