Știu că acest text va circula cu viteza oricărui alt text din seria „Cum să…”, doar ca să moară sub verdictul „Ce prostie!”, însă eu mi-am luat gândul, deocamdată, de la treburi serioase, literatură și tentația de a fi, cu orice preț, deșteaptă. Tot de la divorț mi se trage.
În mintea mea, divorțul era, înainte de a mă căsători, înfrângerea publică numărul unu. Nu se compara nici măcar cu gândul de a mă muta la țară să cresc găini și să mă duc la magazinul din sat în capot, să cumpăr țigări la bucată. Zic publică pentru că a fost la primărie, cu tot tacâmul, nu într-o poieniță, cu inele făcute din capace de bere. Ratarea supremă, așadar. Sfârșitul. Dezastrul, cataclismul și apocalipsa la un loc, catastrofă în fața căreia te aperi prin încurajări soldățești: „Înainte sau moartea!”.
Plecasem în lupta asta fără proviziile absolut necesare: realism, pragmatism și, mai ales, resemnare – o să vă explic acușica de ce această resursă este vitală. În schimb, cărăbăneam după mine tot ce putea fi mai nefolositor într-un așa război: optimism, toleranță și naivitate. Cu toată jena, recunosc că mai traficam și niscaiva fantezii, cauzate de lecturi nesănătoase, cu predilecție romane. Cu alte cuvinte, eram dispusă, cu zâmbetul pe buze, să port boala pe picioare. Acum îmi rog prietenii să mai povestim lucruri amuzante despre cum mă manifestam atunci. Se zice că eram un spectacol în sine. Dacă erau la pământ în relațiile lor și aveau chef de încurajări, mă sunau pe mine. Le turnam niște sfaturi de stătea mâța în coadă. Citez: „Tot ce trebuie să faci e să iubești din toată inima!”. Da, prietenii mei mă iubeau foarte tare. Ca dovadă că au continuat să mă sune și să creadă și ei, din toată inima, că voi depăși acea criză mistică.
Tot atunci am descoperit, prin experiență directă, o serie de mecanisme perverse pe care creierul nostru le pune în mișcare pentru a compensa realitatea faptică, demonstrabilă. Pentru a mai bifa o aniversare, de dragul părinților, de dragul copiilor, dar mai ales de dragul propriului orgoliu. Că ești și tu în stare să suferi, ca toți oamenii mari, dezamăgiri și deziluzii, una câte una, făcând să pară că totul este în regulă, că ți se pare chiar amuzant să trăiești pe pielea ta gluma internațională a oamenilor căsătoriți: „Ce este dragostea? Lumina vieții. Și căsătoria? Factura la lumină”. Ha! Ha! Ha! Uneori, când îmi pierdeam răbdarea, trânteam la mesele de familie acest banc, dar numai ca să adaug o replică, de la mine putere: „Mda, prefer să trăiesc în întuneric”.
Acum, când scriu toatea acestea, îmi dau seama că nici fostul soț n-o fi avut o viață prea ușoară cu mine. Eram atât de tineri, atât de cruzi și nemiloși! Iar eu devenisem cinică. Ce poate fi mai trist pe lumea asta devenisem și eu: o soție tânără și cinică. Eram cinică pentru că încă nu doream să cedez controlul, așa că luam totul în serios până frizam tragicul. Acum sunt neserioasă, v-am mai zis. Am dat cinismul pe ironie. Am acceptat că sunt la fel de specială pe fața pământului ca un pește într-un banc infinit de pești. E un gând trist, dar confortabil.
Acesta este realismul: ieșirea din adolescența ideii că ai vreo stea în frunte, așa de mare și de strălucitoare încât bărbatul de lângă tine va orbi pentru totdeauna și nu va mai putea vedea nici pe unde calcă. Nu trebuie să te zbați prea mult și nici să suferi prostește când îți descoperi contrariul. Trebuie să pierzi orice speranță pe tema asta. Ustură ca naiba, dar e o lecție pe care, dacă ai noroc, o înveți la timp. Realismul sănătos este dublat de resemnare, nu de resentimente.
Dar vă duc cu vorba. Mi-am revenit în simțiri și rațiune citind tot ce n-am mai putut citi, din autosuficiență, măritată fiind. Pe lista scurtă: Metafizica sexului, de Julius Evola, Căsătoria din dragoste, de Pascal Bruckner, Studii despre iubire, de José Ortega y Gasset, În căutarea fericirii, de Bertrand Russel. Și, desigur, pentru că mai înfricoșător decât nefericirea însăși este gândul că ar putea deveni povestea vieții tale, tot ce-a scris vreodată Gabriel García Márquez, începând cu A trăi pentru a-ți povesti viața. Va veni o vreme în care tot ce ne va mai rămâne de făcut va fi să povestim… măcar să nu fim și penibili prin excese de orice fel și, se știe, de suferință inutilă se face abuz.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
