Ok, sunt obsedată de petreceri!
Fusei la multe petreceri. Nu-mi plac alea în care sala e scoasă din revistele de organizări de evenimente, gata aranjată pentru pozat. Adică îmi plac vizual. Feţe de masă super somptuase şi luuungi, asortate cu scaune îmbrăcate în nuş’ ce material lucios şi luuungi. Iar în mijloc e pus un boschet arhitectural fix la nivelul ochilor care te provoacă să joci „cucu bau” cu vecinul de masă.
Dragilor, arată al naibii de bine în fotografii, da’ io la sindrofii îmi pun rochii lungi şi pantofi cu toace. Care rochie, în majoritatea cazurilor, alunecă când stai pe scaun. O fi o sugestie să stau băţoasă şi nu m-am prins eu? Că dacă aşa e modelu’, vă rog să-i spuneţi şi lui Nea Caisă care a degustat din toate băuturile şi a venit să se sprijine de mine. Trebuia pus pe scaun un afiş: „Nu mă atinge că alunec”.
Fiind la party cu copiii şi neavând de gând să plec la ora 11.00 (vreau să mănânc tort!), am alăturat două scaune şi am pus minunile să doarmă acolo. Fete, două la număr. La 3 ani le îmbraci că pe păpuşi, cu rochiţe cu volane înfoiate, croite dintr-un material alunecos. Pe la 2 o aud pe sor-mea:
– Auzi, unde-i o fată?
– Pe scaun.
– Da, una. Şi ailaltă?
Pam, pam! Dispăruse. Dă-i şi caută: nu era. Vezi pe ringul de dans, întreabă-n stânga, întreabă-n dreapta: nu-i! Glumă, glumă, dar nu-i a bună! Am dat alarma: a dispărut un copil! În mijlocul agitaţiei, auzim un ospătar:
– Asta de sub masă e cea pe care o aveţi sau cea care a dispărut? (kinderele gemene fiind)
Cum, mă, sub masă? Aşa, pur şi simplu, alunecase pe satinul de pe scaun şi s-a rostogolit sub masă.
Picture this: un ospătar (băiat frumos, de altfel) îndoit la 90 de grade, cu un colţ (aşa e expresia, că faţa de masă era rotundă) de satin în sus, arătându-ne priveliştea: 4 perechi de pantofi cu toc aruncate care’ncotro + un kinder în formă de covrig. Ca nişte femei normale, ne-am aruncat să recuperăm copila, ar trebui să zic. Noi, ca nişte mame atipice (să nu zic chiar nebune), ce am făcut? Ne-am pus pe râs:
– Stai aşa, nu te mişca, să fac o poză!
Moment în care a apărut fotograful şi a încropit o şedinţă foto.
– Treceţi şi dumneavoastră lângă copil!
Cum, frate? Mă pun în patru labe şi mă bag sub masă? Dau să mă aplec şi văd că rochia mulată nu mă lasă să stau în poziţia solicitată. Oricum, îmbrăcată cu ea mergeam că o chinezoiacă reciclată. S-o ridic? Nu pot, bre, că dedesubt am nişte caricaturi de ciorapi cu model indecent. I-am folosit să se vadă doar bucăţica dintre poalele rochiei şi pantof. Eram deja star, lumea râdea pe înfundate, deci… hai să o terminăm cumva.
– Dragă, ajută-mă să iau copila!
Şi vine al meu soţ şi începe să îmi ridice rochia, DJ-ul, pe fază fiind, a băgat Joe Cooker, iar eu mă îndoiam deja de râs. Rochia a ajuns peste genunchi, Mickey Mouse şi-a arătat urechile de pe spatele dresului meu şi am ajuns în poziţia regulamentară. Acum, ca să ajung la copil, trebuia să merg precum căţeluşii ăia chinezeşti care se întorc cu cheia. Lipsea doar să latru şi să dau din coadă.
Evident, nimeni nu râdea, toţi se îngrămădeau să mă ajute, absolut nimeni nu făcea poze sau filma cu telefonul. Oameni săritori, domne!
Noroc cu pozarul că a ştiut să detensoineze situaţia:
– Staţi acolo! Luaţi şi cealaltă fată să vă fotografiez împreună! Să vină şi tata să facem o fotografie de familie!
Nu ştiu de ce s-a oprit aici; masa era suficient de mare, că am fi putut face şi o fotografie de grup. 🙂 Sub ea.
A ieşit cel mai frumos album cu poze. Acum mi-am revizuit părerea despre mesele mari. Am vrut să reeditez şedinţa foto cu un alt fotograf. Nu a înţeles… 🙁
Smile! E gratis.
Pe Gabriela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
