Guatemala-Belize, pe la Melchor de Mencos, e o frontieră cum nu se vede în Europa, dar destul de obișnuită pentru America Centrală. Eram în drum spre Mexic, venind de la Tikal (Guatemala), dar până acolo trecusem prin toate tările intermediare de la Columbia încoace, așa că dispuneam de aproape 4 luni de antrenament continuu.
Primul lucru care mi-a atras atenția când am coborât din autobuz în după-amiaza încinsă de aversa de soare tropical a fost discrepanța dintre cantitatea de praf de afară și intensitatea setei dinăuntru. Avionul (numele pe care localnicii îl dau, drăgăstos și autoironic, vechilor school-buses preluate din USA și colorate precum păsările paradisului) mă descărcase într-o uliță dreaptă, neasfaltată, care cobora spre Belize printre două șiruri de case fără etaj, vopsite în albastru, roz, galben și verde.
Îmi plac avioanele, și drumurile neasfaltate, și casele în culori primare, și căldura. Îmi place și să-mi fie sete, cu condiția să am cu ce-o potoli. În condițiile date, am ținut direcția înainte, până când am depistat o umbreluță deasupra unei mese de plastic, poziționate strategic lângă o mică tienda din lemn, la vreo 20 de metri de punctul de frontieră. M-am așezat nesaț, fără să-mi mai dau jos rucsacul, și-am cerut un suc. Lucrurile au început să se înfățișeze mai clar. Primul clarificat a fost că va trebui să urc înapoi panta lină dar insistentă de jumătate de kilometru până la (probabil singurul, în orice caz cel mai apropiat de graniță) hospedaje unde să-mi petrec noaptea – informație generos împărtășită de proprietarul mustăcios al umbreluței. Hospedaje, în experiența mea, este un fel de copil din flori al pensiunii cu hotelul, care ia de la ambele trăsătura comună numită pat, în rest putând să semene cu orice altceva.
Nenorocirea cu urcatul pantelor pe timp de caniculă cu un rucsac în spate este că, chiar dacă ai consumat lichide, când ajungi sus nu ți-au mai rămas nici de mers la budă. Nevoia de adăpost și hrană fiind rezolvată, m-am îndreptat, urmând indicațiile hangiului, spre locul de unde puteam să cumpăr o bere. Loc pe care, în foarte scurt timp, nu l-am găsit. Aici a intervenit decizia că înapoi până la tienda de lângă graniță eu nu mă duc.
Din lipsă de altă activitate am continuat să nu găsesc vreme de vreo zece minute, îndreptându-mă totuși spre Belize când, deodată, am descoperit forma bine-cunoscută a cârciumii periferice sau sătești, un patrulater cu trei laturi din beton și a patra – adică intrarea – arătând ca și cum s-au gândit s-o zidească, s-au oprit la jumătatea trebii și au decis s-o lase numai ca paravan între stradă și interior, cu deschideri între extremități și pereții din stânga și dreapta cât să intre sau sa iasă doi oameni în același timp. Ce să mai vorbim, un exemplu tipic centro-american de ceea ce pe la noi se mai numește și „bombă”.
Am ezitat între: să examinez scena înainte să intru, să trec mai departe și să întreb de alt loc. Am sfârșit prin a mă lua prin surprindere, pentru că am intrat înainte să duc evaluarea la final. Și bine am făcut, pentru că altfel nu-i cunoșteam pe don Pedro, Eliseo, Nelson și ceilalți câțiva mușterii. Scena se petrece într-o cârciumă cu aspect sordid, dintr-un loc care poate părea neprietenos la vedere. Dar se putea petrece oriunde. Filmele de la Hollywood mi-ar fi pus pe fundal muzica din westernuri, când străinul intră în saloon. Și iarăși s-ar fi înșelat, pentru că pe de o parte n-aveam ce uși batante să frapez și pe de alta în afară de ușile batante inexistente nu era nimeni în dispoziție de bătaie.
Afirm fără pudibonderie că am intrat din două motive: mi-era poftă de o bere și îmi vine să arunc o provocare ideilor „de-a gata” de câte ori le prind. „Evitați să petreceți nopțile în așezările punct de frontieră. Stați la hotel. Nu vorbiți cu străinii”. Genul ăsta de prefabricate, pe care le găsești la oamenii care nu prea călătoresc și în ghidurile turistice – cele din urmă au argumentul că vor să evite a fi date în judecată de un avocat bine plătit. Din fericire singura literatură pe care o aveam la mine era niște Tolstoi.
Afară, strada pustie, înăuntru cam întuneric. Am salutat pe toată lumea, am mulțumit pentru Gallo (asta-i berea) și m-am așezat pe bordura pe care o făcea cimentul la intrare. După primul minut, toți cei dinăuntru mi s-au prezentat ceremonios, au aflat de unde sunt și m-au declarat ”de-a lor”, în consecința explicațiilor mele succinte despre România și limba română. Înainte de asta, însă, a existat un moment de sfială, de nesiguranță, exact ca în stereotip, cu excepția că invers. Adică nu eu eram intimidată, ci ei. Mi-au explicat mai târziu de ce: „Străinii nu prea intră aici. N-am vrut să te sperie locul ăsta, și noi.” Într-adevăr, până să ne așezăm la taclale mai serios, toți se întreceau în a-mi indica cel mai bun loc, iar patronul a scos un scaun de plastic afară, scuzându-se de aspectul barului. În sfârșit, o sumă de delicatețuri la care nu mă așteptam. Păreau într-adevăr stânjeniți și își cereau întruna scuze, tot încercând să mă facă să mă simt în largul meu. Asta m-a determinat să precizez că eu sunt la ei acasă și nu invers, că și la mine în țară există locuri din astea și că am intrat pentru că-mi era pur și simplu sete. Am mai văzut atitudinea asta în America Latină, rezultat al lungilor ani de colonialism, și de fiecare dată mi-e ciudă pe ea.
Așa ne-am împrietenit în seara aceea care se pregătea să cadă peste locul unde se întâlneau dintotdeauna paralela 17°3′ N cu meridianul 89°9′ V. Don Pedro scria poezii. Eliseo era îndrăgostit. Nelson se temea că n-o să își întemeieze o familie atât de repede pe cât își dorea. A mai apărut și un fel de femeie, care deși nu se stătea prea bine pe picioare, spunea că mă apără ea dacă băieții îmi fac probleme, pentru că femeile trebuie să țină unele cu altele. Băieții încercau s-o mascheze, găsindu-i scuze pentru starea de ebrietate avansată. De fapt, toată lumea se înțelegea cu toată lumea, cu excepția femeii, care se înțelegea cu câte două-trei lumi deodată și care din când în când îmi mai cerea sa-i cumpăr o bere, lucru la care băieții se opuneau energic. Don Pedro, care era cel mai vârstnic dintre noi, ne-a povestit despre casa și soția lui din Belize, și ne-a recitat câteva poezii scrise de el. În ciuda căldurii, era îmbrăcat cu cămașă albă, vestă și haină de culori închise Avea o pălărie albă pe cap, pe care o scotea a salut de scenă atunci când declama. Am povestit despre România și Guatemala, despre poezii și poeți, despre ghicit în palmă, dragoste și alti demoni până în noapte, când am părăsit vesela adunare din motive prozaice. A doua zi la 7 a.m. voiam să trec granița în Belize, ca să ajung seara în Mexic. M-au petrecut până la hospedaje și au plecat mai departe, cântând și promițând că vin să mă salute înainte să ies din țara lor. Un gând frumos din aburi de bere și poezie, mi-am zis, bine dispusă, și-am adormit.
Dimineață, pe la 6 și jumătate, mă îndreptam spre punctul de ieșire din Guatemala. Abia începea ziua, aerul era încă cenușiu și răcoros, iar eu odihnită și pregătită pentru o zi cu granițe în două limbi (spaniolă, de Guatemala și Mexic, engleză, de Belize) și avioane cu roți. Îmi amintesc că zâmbeam la mine însămi în timp ce coboram pe strada prăfoasă, acum prietenă, când mi-am auzit numele strigat de undeva din spate. Erau Eliseo și Nelson, cu ochii cât niște cepe roșii, și cu zâmbetul până la urechi: ”Am venit să ne luăm la revedere și să-ți urăm drum bun!” Am ajuns până aproape de Belize mergând cu spatele, cu mâinile fluturând saluturi spre cer, în timp ce ne pasam strigătele de rămas bun ca pe o minge colorată:
-Viva Guatemalaaa!
-Viva Rumaniaaa!
Citiţi şi
11 hobby-uri care sunt la modă în România în 2024
Planificarea unui zbor cu un copil – ce merită să știi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
