Au trecut mai bine de 20 de ani peste el – 20 de ani cu patru anotimpuri, 20 de ani grei. Cu toate acestea, el arată la fel. Nu a făcut burtă, nu i-au încărunţit tâmplele şi nu-l ameninţă pensia. Este cel mai… privit bărbat pe care-l cunosc, şi nici măcar nu roşeşte! Rămâne verde ca o lime pe care o arunci în apă minerală, ca să-ţi sterpezească dinţii. Este bărbatul care se uită de sus la toate femeile lumii, indiferent cât de frumoase, deştepte sau independente sunt. L-am revăzut aseară, când ceasul bătea violent peste miezul nopţii…
Îl ştiu de când eram copil. Am învăţat să-l ascult, iar atunci când îi ieşeam din… „cuvânt” o luam la fugă printre maşini, precum femeile de la ştiri, despre care se spune „a fugit la maica-sa după ce-a părăsit-o bărbată-su” şi se arată cadre cu fuga ameţită printre maşini şi claxoane.
Crescând, i-am trecut prin faţă şi-n tenişi, şi pe tocuri. Şi toropită de căldură, dăruită toată unei îngheţate de fructe, şi zgribulită, în zăpadă până la piele. Nu m-a privit niciodată cu milă, iar întâlnirea noastră s-a limitat mereu la un minut jumate. Deci nu-i potent şi nici bogat. Este doar încrezut şi are cel mai banal job din lume şi, deşi-l cunoaşte toată lumea, el, de fapt, n-are nume.
N-are chip conturat, doar o alură veselă. Nu se dă cu parfum care să te depersonalizeze, n-are ceas de firmă şi este veşnic pieton. Poartă pantaloni uşor demodaţi… de clasici ce sunt, iar lungimea lor ar trebui ajustată. N-are geantă diplomat, nici telefon mobil. Până la urmă, cred că e sărac lipit pământului şi e nevoit să muncească acelaşi job banal, chiar fără pauze de somn. Când o să dispară nu-l va regreta nimeni… Poate doar eu voi avea o nostalgie surdă. Dar o să-mi treacă.
E un… bărbat pe care nu-l apreciez, nu mi-l doresc, dar nu mi-a fost vreodată indiferent. L-am ascultat întotdeauna , până într-o zi când nu l-am mai privit direct… Este omuleţul verde din semafor. Dar nu orice semafor – este un model vechi, de pe vremurile când exista alimentară, nu supermarket şi eu fugeam pe dalele din Piaţa Constituţiei cu balerini Gregorio Rizo bej, mărimea 28.
L-am privit, ca pieton, verde-n faţă, până când mi-am luat permisul. Cum se făcea verde, plecam spre el. Păşeam mereu pe zebră şi el, precum o fata morgana, pleca tot mai departe. Iar în clipa în care-i ajungeam la picioare, se schimba şi-şi trimitea un înlocuitor roşu ca para focului. Pe omuleţul verde, fără nume, l-am revăzut aseară. Îşi face veacul în semaforul din colţul Parcului Izvor, spre Piaţa Constituţiei.
De câţiva ani nu se mai schimbă pentru mine. Acum am ajuns să ascult de trei plăcinte nesimţite – una verde, cu busuioc prea aromat, alta galbenă – prea multă brânză, şi a treia roşie, plină de chilli. Pietonii ascultă în continuare de omuleţul verde, care e mereu în formă, cu pasul în unghi de 45 de grade.
Conducătorii auto, comozi şi gomoşi în maşinile lor, se uită după plăcinte…
Uneori mi-e dor de omuleţul verde!… Mi-e dor de când mergeam pe bicicletă sau pe role sau de când aveam picioarele brăzdate de bătături de la sandale. Dar sunt şi zile-n care nu-mi doresc să-l văd. Aseară l-am sfidat şi-am demarat în trombă…
Citiţi şi
Scrisoare către Vladimir Nabokov
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
