Grăbesc pasul și-ncerc să o ajung din urmă pe mama. Acum poteca a început să urce și simt cum o pietricică mi-a intrat în pantof și mă jenează. Tata a rămas cu celălalt tată în spate. Suntem trei copii cu totul. Eu și cu doi frați. Unul de vârsta mea și o fetiță, mai mică. Mergem să-l cunoaștem pe Noica. Așa mi s-a spus, iar numele ăsta nu sună a nimic în mintea mea. Am zece ani, este vară și mă țin după mama, pe o cărare învăluită în miros de rășină, de la Păltiniș.
Nu mai știu cum am ajuns aici. Parcă o colegă de-a mamei era prietena din copilărie a uneia de se cunoscuse cu cineva care-l știa pe Constantin Noica. O poveste întortocheată, precum viața. O coincidență dintr-acelea frumoase la care avem dreptul, din când în când, ca la un premiu. O conspirație a universului, așa cum doar el știe să facă.
– E frumos? am întrebat eu și asta pentru că, la momentul respectiv, frumusețea era singura calitate care mă interesa la un bărbat. Toate celelalte le păstram pentru mine sau pentru prietenele mele.
Mama n-a răspuns, semn că era emoționată și m-a luat de mână, încercând să grăbească pasul.
– E bătrân, s-a mulțumit să-mi răspundă și știu că pentru o secundă m-am gândit cât de absurdă e lumea asta, a celor mari. De ce ți-ai strica o zi de vacanță să vezi un bătrân cu care nici măcar nu ești rudă? Singurul pe care-l vizitam regulat, o dată pe an, în luna august, era bunicul Tudor, de la Hunedoara. Stăteam trei zile, mă plictiseam de moarte și plecam de acolo cu vreo două kile de nuci și niște gem.
– Am ajuns, mi s-a spus. În pragul ușii, un bătrânel. Avea pe cap un fel de bască și mergea cocoșat și cu pași târșâiți. M-am uitat la mâinile lui și degetele îi erau de-acum îngălbenite și tremurânde. O cămăruță, asta îmi aduc aminte. Și multe, dar ce zic eu multe, nenumărate foi și cărți. Peste tot, de parcă crescuseră și se înmulțiseră acolo. M-am așezat pe un pat (de altfel, nici nu prea aveai unde să te așezi) și am dat să mă descalț, să-mi scot pietricica.
– Știți că am o veveriță care se lasă hrănită? a zis bătrânelul și m-am gândit că uite, până și omul ăsta de aproape o sută de ani (eram sigură că are cel puțin o sută) are un animal, în timp ce mama nu vrea să-mi ia nimic că, zicea ea, numai de asta nu mai aveam grijă.
Apoi, ne-a dat fiecăruia din cei trei copii o foaie de hârtie și ne-a zis să scriem pe ea “na-ți-o frântă că ți-am dres-o!”. Mania asta a oamenilor mari de a ne da dictare, m-am gândit și am așteptat cu emoție să văd dacă am scris corect. Dar el a părut mai degrabă bucuros să citească versiunea greșită și originală a celei mici, care nu începuse încă școala și abia știa literele.
Citiţi şi Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi
După aia noi, copiii, am ieșit afară, să ne fugărim prin jurul cabanei. Au rămas părinții acolo, pe pat, în locul nostru. Povestea mama că discuția luase o tentă serioasă și oarecum îngrijorătoare în raport cu ce se întâmpla în lume. Eram în anii optzeci și ceva când comunismul își arăta colții și mușca din tot ce prindea. Noica era pesimist și lumea se vedea diformă de acolo, din Păltinișul unde se retrăsese.
– Vai, domnule profesor, zici că vine sfârșitul lumii, a zis mama.
La care, cu bereta trasă pe frunte și cu spatele încovoiat în costumul maro, purtat cu cravată, Constantin Noica i-a răspuns:
– Păi, și ce credeți că e puțin lucru să poți asista la sfârșitul lumii?
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum să-ți valorifici biblioteca veche cu ajutorul unui anticariat de cărți?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
