Era ca acum. Sfârșit de octombrie, început de noiembrie. Anul de grație 1989. Eram în clasa a noua, la Mate-Fizică. Nu c-ar fi contat. N-a contat. Ne-au strâns pe toți în amfiteatrul ăla mare, de la Lazăr, și ne-au zis că nu e pe vrute sau nevrute, ci că e obligatoriu. Să le zicem părinților că e obligatoriu. Așadar, totul e clar? a întrebat directorul la un microfon care pârâia, făcându-ne să ne strâmbăm de parcă sunetele alea diforme ar fi fost de-a dreptul dureroase. Mâine, la șase dimineața, ne vedem în fața școlii. La șase și un sfert se pleacă. Facem cam o oră până acolo. Ne aliniem frumos, zâmbim, facem cu mâna, trece Tovarășul Nicolae Ceaușescu, după care sortăm cartofi vreo două ore și înapoi acasă, la teme. Ați înțeles? Am înțeles.
Nu voiam să merg. Nu voiam să mă scol la cinci, nu voiam să îngheț de frig, să dau din mână sau să sortez cartofi. Măi, du-te, cu ăștia nu e de glumit! Dacă-ți fac anchetă la școală sau mai știu eu ce, ne trezim cu ei pe cap. Nu oamenii din liceu, ci ăilalți ! Stau cu tata în sufragerie. Televizorul merge fără sonor și-l arată pe Ceaușescu într-o fabrică, strângând mâini și pupând obraji. Toți sunt îmbrăcați în halate, de parcă ar fi într-un spital. Tata se uită la mine. Aș vrea să mă apere, să-mi spună că-i bagă-n mă-sa cu cartofii lor cu tot. În seara aia însă partidul părea mai puternic decât tata.
M-am dus. M-am trezit la cinci, mi-am pus două pulovere unul peste celălalt, mănuși, fular, căciulă, mi-a dat mama două sandviciuri, o sticlă cu apă și niște șervețele. Vezi și tu pe unde reușești să faci pipi ! Să nu te atingi de nimic! mi-a strigat. N-aveam să m-ating. Aveam să mă țin. Peste opt ore. Nu erau toalete. Niciun fel de toalete, doar niște dâre umede care apăreau, din când în când, din spatele mormanelor de cartofi.
Erau multe autocare. Nu mai știu câte. Unele nu aveau geamuri, altele le aveau crăpate. Ploua mărunt, aerul era umed și rece, o vreme d-aia, de stat în casă, cu o cană de ceai și o carte bună. Noi stăteam câte trei pe două locuri și încercam să o luăm ca pe o experiență. Nu mai știu cât am mers și până unde. Pe drum, am jucat mimă, am spus bancuri și ne-am băgat unii în alții să ne ținem de cald. Căldură nu exista, dar asta era normal pentru noi. Așa era pe atunci. La un moment dat, autocarul s-a oprit, am coborât și ne-am trezit în fața unei clădiri imense și cu un aer dezolant, un fel de fabrică, în jurul căreia roia o mulțime de copii de toate vârstele. În nici o jumătate de oră, ne înșiraseră de-a lungul mai multor alei, de parcă eram firimituri de pâine după care urma să se ia Ceaușescu ca să nu rateze intrarea în fabrică. Eu eram mai înaltă, așa că am ajuns pe rândul al doilea și nici că am văzut ceva când a sosit mașina prezidențială. Știu doar că exact ca la emisiunile tv cu public, un domn a venit grăbit, la noi și ne-a făcut semn să aplaudăm ca disperații preț de câteva minute bune. Asta după ce ne-a spus să ne scoatem mănușile, ca să se audă cum trebuie ropotele de aplauze.
După ce a plecat Ceaușescu, mi-am scos un sandvici, l-am mâncat, n-am băut apă de frică să nu am nevoie să fac pipi și m-am luat după un nene în halat bleumarin care s-a îndreptat semeț către niște munți de cartofi. Prima mișcare: împărțirea pe grupuri. Patru la sortat, patru la băgat în saci, patru la transportat saci. Aici am nevoie de patru băieți puternici. Ia să vedem, care vreți să le impresionați pe domnișoare, hă ?, a zis domnul în halat. Niciunul nu voia să impresioneze pe nimeni. Oricum, nu așa. Și nici noi, fetele, nu ne-am fi lăsat așa de ușor impresionate. Până la urmă ne-au împărțit ei. Eu eram la sortat, cu încă două fete și-un băiat mai pirpiriu. Ne-au dat niște saci pentru cartofi și ne-au zis că dacă muncim bine și ne îndeplinim norma (cred că se refereau la tot muntele ăla pe care ne suiam și apoi, ne lăsam să alunecăm la vale) aveam voie să luăm un kilogram de cartofi să ducem și acasă: cadou de la partid! Așa au zis.
Nu mai știu cine a început primul, a cui a fost ideea. Dar îmi aduc aminte cum am văzut un cartof zburând pe sub nasul meu și lovindu-se cu zgomot de caldarâm. Apoi altul. Ne-am împărțit rapid în două tabere. Fiecare ne-am ascuns după câte un munte de cartofi și am început să ne batem, în joacă, între noi. Dacă te nimerea o dată, erai rănit și nu mai aveai voie să arunci decât cu o mână. A doua oară erai eliminat, până la runda următoare. Cred că mai mult decât cartofii care zburau în toate părțile, au fost hohotele noastre de râs care i-au făcut pe oamenii în halate bleumarin să vină în fugă, să vadă ce se întâmplă acolo. Băi, băieți, ce paștele mă-sii faceți aici? Dracu’ vă mai dă vreun cartof ! Vă credeți deștepți, ai ? Vă arde de râs, ia ziceți!
Ne ardea, dar am tăcut. Am continuat să râdem pe înfundate. Știam cum se face. La sfârșit, am băgat un cartof în buzunar, de-al naibii, na, să fac și eu o pagubă sistemului. Pe drumul de întoarcere, am înghețat de frig și cred că am ațipit lipită de un băiat mai puternic. Când am coborât în față, la Lazăr, am rupt-o la fugă spre casă. Făceam pe mine. Pe drum, mi-a scăpat cartoful din buzunar și țin minte că mi-a venit să plâng de ciudă. Aveam cincisprezece ani. Eram frumoasă, slabă, tânără și cu toată viața înainte. Dar nu mi-e dor.
Citiți și Aminitiri din comunism
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
