Mie îmi place în toate felurile. Îmi place tristă. Îmi place bleagă. Îmi place vioaie. Îmi place şi spumoasă sau vulgară. Uneori, cînd mă aflu în limba română, pot să jur că nu m-am născut încă şi că totul mi-e permis, totul, fără consecinţe sau, în orice caz, fără o consecinţă mai gravă decît să mă schimonosesc născîndu-mă. Că m-am născut dormind, ceea ce spune multe despre lenea mea corporală.
Îmi place tehnologia pentru rapiditatea care-ţi permite să rămîi singur cu o carte, cu o baie, cu un copil, cu un iubit. Dar niciodată n-am reuşit să comunic verbal, la telefon, sau pe Skype, nici măcar o infimă parte din ceea ce simt în momentul igrec. E deprimant, pentru că e mediat, iar fiinţele nu sînt mediate. Ele chiar există, aşa, în nimicnicia lor. Nu, n-am simţit niciodată că telefonul aduce mai aproape pe cineva. Din contră, m-am simţit şi mai departe, iar celălalt şi mai inaccesibil, parcă distanţa devenise o a treia persoană şi îşi bătea joc de noi. Îmi plac tehnologia şi vorbitul la telefon. De nu mai pot.
Interacţiunea firească. Iarăşi. Sînt, emoţional, vorbită prea mult, dar nu mă pot abţine. Unii nu înţeleg nimic (cinste lor!), alţii rîd cu lacrimi şi mă mai invită şi altădată. Din păcate pentru mine, am un simţ al umorului cvasiinuman. Să vă povestesc. A murit tata. Şi popa a spus că trebuie să-i scriem necrologul. Cum eu sînt culta familiei, mi-am mai luat un vin, mi-am mai luat nişte ţigări, am plîns toată noaptea cu lacrimi cît pumnul şi l-am scris. A doua zi, la capelă, popa citeşte slujba în română şi în maghiară, îşi face el treaba acolo şi începe să citească necrologul. „El a fost aşa şi aşa şi aşa, şi toţi l-au iubit şi l-au respectat şi lasăăăăă în urmăăă treeeii copiiiiiiii, dintre care Biancaaaaa e foaaaaarteee talentatăăăăă la scris şiiii foaaaarte sensibilăăăăă“, zice popa. Vă jur. Pe mine, în momentul ăla, cu tata mort la un metru de mine, în coşciug, rece, m-a trăsnit un rîs de parcă eram la şcoală, la lecţia de anatomie despre înmulţirea la capre, nu la biserică, gata să-l băgăm în pămînt. Aşa e limba asta română în care, uneori, şi eu mă bălăcesc. Dar mă bălăcesc cu o dragoste care nu începe şi nu se termină. E acolo.
Uităm cît de noi înşine e limba în care visăm şi care te arată cu degetul. Ea, tu însuţi. Am citit şi văzut şi auzit atît de multe despre minciună şi ipocrizie. Eu cred că împăratul e gol pentru că se îmbracă. Dezbrăcaţi-vă, nimic mai simplu.
Rîd, fac bancuri, nu cred că sînt un interlocutor nesuferit, dar… E ceva acolo. De departe, de cel mai de departe, comunic infinit mai bine prin scris.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
