“Cum îi lași, domnule, pe acești oameni neidentificați și nepedepsiți!?”

Au fost răniți care n-au putut fi salvați?

Doar 2 din 92, câți au fost  în tot spi­talul. Mie mi-a murit un pacient, Mândru Dumitrică, tată de trei copii, dintr-o pricină stupidă. Când l-a lovit glonțul, atât vezica urinară, cât și intestinul îi erau pline; când l-am deschis, era acolo o mizerie îngrozitoare. L-am spălat cât am putut, i-am făcut anus contra naturii, dar tot n-am putut evita infecția care a dus la cangrenă gazoasă. L-am întrebat: „Ce-ai căutat, măi băiatule, acolo?” și mi-a răspuns: „Dom’ doctor, cine putea crede că o să tragă-n noi ca-n animale!?” E îngropat în Cimitirul Eroilor, plâng și acum după el. Și a mai murit fratele Alinei Astafei, atleta. El era rugbist la Steaua.

Ați avut doar pacienți răniți de glonț?

Nu, au fost și bătuți, și înjun­ghiați. Pe 22 seara, de pildă, am ieșit dintr-o operație și m-a chemat un student într-un salon unde erau două fete ale căror fețe nu se distingeau, erau o masă de carne. Fuseseră duse de militari pe Strada 13 Decembrie, puse în genunchi pe carosabil, cu fața pe bordură, și călcate cu cizmele pe ceafă. Așa că eu pun în continuare întrebarea: Cum îi lași, domnule, pe acești oameni neidentificați și nepedepsiți!? Am plâns, după decenii de chirurgie, când am văzut un copil de 15 ani împușcat pentru că strigase „Jos Ceaușescu!” Cum să împuști un copil!? Suntem noi, românii, un asemenea popor?

Aveți vreo speranță că oamenii aceștia vor fi pedepsiți?

(nici nu mă lasă să termin întrebarea) Sută la sută! Sută la sută am această speranță, pentru că eu am apucat și România normală! E o boală gravă, dar tot boală e, și se tratează. George Emil Pallade mi-a zis, la San Diego, când eu mă plângeam de toate porcăriile, „Fii pe pace!”, că el a studiat genomul românilor și poporul român renaște din propria cenușă. Am insistat și mi-a repetat: „Fii pe pace!”

Cum au trecut acești 30 de ani?

Cu speranță. Eu nu mi-am pierdut speranța că lucrurile vor merge spre bine! Îmi spune lumea: „Măi, tu ești nebun!? Tu crezi că lucrurile se vor schimba?” Nu cred că se vor schimba, cred că voi apuca eu schimbarea! Eu, care peste trei luni fac 84 de ani. În ’89 credeați că o să cadă Ceaușescu? Am trăit atunci trei săptămâni de grație, cred că au fost cele mai extraordinare săptămâni din viața mea, era ca o stare de imponderabilitate, era atâta bucurie și atâta fericire că s-a terminat totul! Am stat atunci o săptămână în spital, până m-a scos cu forța fratele meu, să mă ducă la Televiziune, să văd și eu cum arată. Ne-am urcat în metrou. Acolo, un băiat mânca dintr-un sandvici mare cu brânză. Am înghițit în sec. Atunci el a rupt sandviciul în două și mi-a dat jumătate: „Am văzut că poftiți”. Așa era atunci și vă spun: dacă Dumnezeu n-ar fi vrut, decembrie 1989 nu s-ar fi întâmplat. Eu am fost un om și un chirurg până atunci și alt om și alt chirurg după aceea. Iar impactul cel mai puternic l-a avut pronia divină, care m-a făcut să operez trei zile încontinuu. Aveam o energie extraordinară. Cine mi-a dat-o dacă nu Dumnezeu?

Mulțumim, Tudor pentru această mărturie cutremurătoare. Important e să nu uităm, să lăsăm acește povești adevărate în urma noastră pentru a nu se șterge adevărul și pentru a se face oricât de târzie dreptate. Mulțumim, domnule profesor și “La mulți ani!” de pe acum!