– continuarea de aici –
A tăcut clătinând din capul cărunt, de parcă nu i-ar fi venit să creadă nici lui prin ce întâmplări i-a fost dat să treacă; apoi, după ce Mădălina a mai adus trei sticle de vin rubiniu și am umplut iar paharele, Moș Costache a continuat:
— Ei, dar să ajung după această lungă introducere şi la Mandarina și o să aflați imediat de ce i-a rămas numele așa. La institutul nostru, fiecare îşi serba ziua onomastică după mărimea salariului şi după posibilităţi. Cum eram vreo douăzeci și ceva de angajaţi, se vedea bine că aveam programate cam două chefuri pe lună. Ele se ţineau spre sfârşitul programului de lucru şi ţineau până se terminau fursecurile şi băutura. Fursecurile ca fursecurile, nu conta prea mult când se terminau, dar băutura… de multe ori, după ce se isprăvea cea adusă de sărbătorit, ori se mai aducea câte un rând, ori puneam mână de la mână, mai ales bărbaţii şi cele câteva femei care divorţate, care singure, şi ne întindeam la chef până ne apuca noaptea.
Când am împlinit 33 de ani, ca Iisus, eu nu am fost răstignit ca el, dar de trădat am fost şi eu trădat şi Iuda al meu s-a numit Alexandrina. Cheful a început mai devreme ca de obicei, pe la amiază, aşa că până la trei, când se termina programul, majoritatea erau bine afumaţi. Unii mai aduceau de ziua lor muzică şi se mai încingea şi câte un dans discret, dar eu am adus altceva: cartea Povestea poveştilor de Ion Creangă. Unii auziseră de ea, alţii chiar mai citiseră pe ici, pe colo fragmente, dar de data asta eu le-am oferit un regal. Am citit-o clar şi cu dicţie, şi mă bucur să vă spun că nimeni nu a plecat oripilat din sala de şedinţe. Ba, mai mult, am fost rugat să recitesc anumite pasaje mai porcoase, iar unul din colegi mi-a făcut semn cu piciorul pe sub masă să mă uit la jurista noastră: un munte de femeie care moţăise în osânzele ei până a auzit pronunţându-se cuvântul magic. Şi atunci gura ei repeta involuntar denumirea organului pe care se părea că ea nu-l mai văzuse de ani buni. A fost un haz nebun şi toată lumea se uita numai la ea, deşi biata femeie nu pricepea deloc de ce. După ce am terminat de citit, atmosfera s-a înviorat de-a binelea şi toată lumea şi-a amintit cel puţin câte un banc fără perdea, iar chiar dacă avea perdea aceasta era dată voios la o parte. Eu, ca şofer, nu prea beam nici măcar la astfel de chefuri, pentru că nu ştiai în ce moment avea chef de plimbare vreunul dintre directori. De data asta, fiind ziua mea, poate că m-am întins un pic la chef şi am băut mai multe pahare ca de obicei. Nu mult, numai atât cât să fiu în vervă. Exagerat de multă vervă, după cum veţi vedea. Pe la vreo opt seara, privind lung la Alexandrina şi uitând de recentele mele păţanii cu ea, am început să „fabulez“. Mai ales că rămăsese singura femeie – mă rog, şi jurista, dar, după cum v-am spus, aia nu conta.
– Eu nu-l înţeleg pe bărbatul ăla al tău cum poate să plece cu săptămânile şi să lase singură aşa o frumuseţe de femeie…
Cei doi directori şi-au scos nasurile din pahare, dintr-o dată treji, şi au privit atenţi la mine. Nu prea erau obişnuiţi să-mi audă vocea, dar, la dracu’, o dată pe an era ziua meu, nu? Nici ceilalţi nu mai basculau din fursecuri şi erau atenţi, aşa că eu, prizonier al propriului meu rol, am continuat:
– Eu să am o femeie ca tine în fiecare zi când aş veni acasă aş cumpăra un kilogram de mandarine din acelea roşii, cu miezul zemos şi dulce…
Deja îi făcusem pe toţi curioşi, prea curioşi chiar, dar asta era, trebuia să continui. Parcă eram la emisiunea aceea „Vorbeşte marea“, numai că la mine vorbea palinca.
– Şi ce-ai mai face pe urmă? întrebă ea cochetă.
– Ei, mai întâi aş curăţa toate madarinele şi le-aş desface în feliuţe subţiri…
Cu privirea ţintă în ochii ei, de parcă ceilalţi nici nu ar mai fi fost acolo, am continuat:
– Apoi te-aş dezbrăca şi te-aş întinde pe pat, pe urmă, una câte una aş pune fiecare feliuţă de mandarină pe tine… aş începe de la sâni şi aş coborî tot mai jos, până la buric şi chiar mai jos…
– Pe urmă…, şopti ea, şi şoapta i se auzi ca descărcarea unui pistol în încăpere.
– Pe urmă aş începe să mănânc fiecare feliuţă, una câte una, lingând bine locul să nu rămână nicio urmă pe pielea ta…
– Pe urmă…? şopti ea iar, dar nimeni nu a aflat ce urma să se mai întâmple pentru că mistreţul ăla de director, cu capul lui ca o bilă, a început să zbiere făcându-şi numărul, dar nimeni nu l-a mai ascultat; toţi bărbaţii cred că erau cu gândul la feliuţele de mandarine şi la modul lor de aşezare în jurul buricului Alexandrei.
A doua zi ar fi trebuit să-mi dau seama ce va urma, după kilogramul de mandarine pe care m-a trimis directorul să-l cumpăr. La nici o oră mă trimite după aceleaşi fructe şi directorul adjunct. Cu ocazia asta, am luat şi pentru mine un kil, că nu se ştie. Pe la zece am fost să aduc un transport de spermă, iar când m-am întors la institut, parcă era iadul de pe lume: directorul adjunct o chemase pe Alexandrina la el în birou şi nici una, nici două a dezbrăcat-o – se zvonea că nici ea nu se împotrivise prea mult – şi a presărat-o toată cu felii de mandarine, postură în care i-a şi surprins directorul mare. După scandalul de pomină care a urmat, Alexandrina dusă a fost şi nu a mai văzut-o nimeni. Nici măcar bărbatu-său, care a bântuit câteva zile pe lângă institut, convins fiind că o ţinem închisă în cine ştie ce hrubă din subsolul clădirii. Nici cu Iacobescu nu a fost mai bine; pe capul nostru au căzut tot felul de controale din care nici el nu a ieşit prea bine. A fost schimbat, trecut undeva la munca de jos, acum el e cel care ia temperatura rectală la tauri înaintea montei. Dintre multele femei care roiau altădată în jurul lui, niciuna nu îl mai bagă în seamă, iar el se pare că s-a prostit cu totul.
*
La vreo şase luni, am primit din Emiratele Arabe un plic. În el am găsit doar o fotografie din care Alexandrina, pe marginea unei piscine, privea lascivă şi plină de reproş – tot ea! – spre mine. Un şeic, sau naiba ştie ce era, stătea în spatele ei şi îşi ţinea o mână extrem de posesiv pe umărul Alexandrinei, iar cealaltă pe un soi de jungher care aducea mai degrabă a iatagan. După cum se uita de crunt, părea că ştie şi să-l folosească la o adică, şi încă foarte bine. În jur se vedea atâta aur, încât părea că jumătate din tezaurul dacilor fusese adunat acolo. Pe spatele fotografiei erau scrise deasupra numai câteva cuvinte:
„Moș Costache, fir-ai a dracului să fii cu Mișu al tău cu tot că tare vă mai duc dorul. Ție mai puțin, dar lui Dino în mod sigur îi duc fiindcă mi-e dor de el ca de mama.
Vezi grămezile astea de aur din jurul meu? Pe toate le-aș da bucuroasă pentru o oră de zbenguială cu Mișu!”
Apoi, cu gesturi de mare magician a scos un portofel vechi și jerpelit pe care aveam să îl mai văd de nenumărate ori și care de fiecare dată apoi mi-a dat fiori fiindcă știam că atunci urma să scoată cineva bani din buzunar pe pariurile lui costisitoare.
Ne-a arătat o fotografie veche pe care se vedea o femeie de o frumusețe răpitoare, exact așa cum a descris-o iar pe spatele fotografiei erau cuvintele de care ne vorbise.
Am întors-o pe toate părțile și, în cele din urmă, am spus:
— Cu toată părerea de rău Moș Costache, dar sper că nu vrei să crezi că mă convingi așa de ușor să cobor cele trei sticle de vin de Porto de pe raft. Fotografia asta puteai să o primești de la o fostă colegă care a plecat în emirate și pe urmă să rogi o altă femeie să scrie textul de pe spate, că într-adevăr pare un scris de femeie.
Moș Costache își mângâie alene mustățile, apoi privind când la unul când la altul a spus:
— Dar dacă vă demonstrez că într-adevăr eu am făcut sex cu femeia aia, plătiți voi cele trei sticle de vin de Porto? Că tare le mai duc dorul! Ține careva la pariul ăsta?
Am privit în jur, dar se vedea treaba că ceilalți erau pățiți pentru că priveau ba în jos, ba își făceau de lucru prin buzunare.
În cele din urmă, deși Gilu mi-a dat un ghiont pe sub masă, am spus:
— Ok, Moș Costache, dacă mă convingi fără nicio urmă de îndoială că ai făcut sex cu fata asta frumoasă, plătesc eu cele trei sticle cu condiția să le bem aici cu toții.
Moș Costache a ridicat din umeri și a spus:
— Dă-o încolo, că doar nu o să le duc acasă. Aici au fost câștigate, aici le bem.
S-a ridicat în picioare ca să fie văzut de fata de la bar care butona ceva la telefon:
— Mădălino, adu te rog cele trei sticle de Porto la care le duc de atâtea zile dorul.
— Hei, am spus eu. Parcă era vorba că numai după ce mă convingi.
Moș Costache s-a așezat liniștit și a mai scos încă odată portofelul lui vechi, în timp ce toți ceilalți își dădeau coate și zâmbeau, iar Gilu s-a apucat cu mâinile de cap, mimând disperarea.
Din portofel, Moș Costache a scos încă o fotografie pe care mi-a întins-o mai întâi mie. În ea se vedea aceeași femeie, parcă puțin mai tânără, dar în mod sigur era ea. Fotografia era făcută într-o mașină și Moș Costache ne-a lămurit:
— E vorba de fotografia pe care ne-a făcut-o în mașină pe când coboram din Poiana Brașov, chiar când am făcut s*x și din care i-am cerut și eu una ca să o am ca amintire.
În fotografie păreau destul de apropiați, ea era aproape călare peste el, dar tot nu mi se părea o dovadă credibilă.
I-am înapoiat-o cu părere de rău:
— Moș Costache, îmi pare rău să îți spun, dar în niciun tribunal din lume fotografia asta nu ar fi admisă ca probă că dumneata i-ai tras-o doamnei. Da, păreți destul de intimi, dar nimic mai mult decât atât. Domnișoară, poți să duci te rog sticlele înapoi. Domnul de data asta nu m-a convins.
Fata de la bar, Mădălina, dacă am reținut eu bine, a apucat o sticlă, dar în loc să facă ce i-am spus eu, a luat tirbușonul și, cu îndemânare, i-a scos dopul.
— Hai, am strigat eu, dar fata a început să toarne vinul în pahare și mi-a arătat doar spre Moș Costache care, după ce s-a căutat îndelung în buzunare, a scos o lupă și a spus:
— Păi hai să privim ceva mai bine la fotografie, să vedem dacă ar fi sau nu admisă ca probă în vreun tribunal.
Am luat lupa și am privit îndelung, dar fără să văd nimic altceva, decât tot pe cei doi, doar că ceva mai mari.
— Nu văd nimic în plus!
— Asta pentru că nu privești unde trebuie, a spus el calm și mi-a arătat cu degetul o imagine palidă reflectată în parbrizul mașinii unde se vedea fundulețul rotund al femeii care îl încălecase pe Moș Costache care era cu pantalonii în vine.
Gilu a clătinat din cap dojenitor spre mine, dar asta tot nu l-a împiedicat să plescăie mulțumit, după ce a savurat primul pahar.
— Și doar ți-am zis, a spus el de câteva ori în seara aia și în sinea mea m-am jurat să nu mai pariez niciodată contra lui Moș Costache.
Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
