Din 1962, pe 27 martie este sărbătorită Ziua Mondială a Teatrului și un artist, regizor sau autor este invitat în această zi să se adreseze lumii.
Între aceste personalități ale lumii artistice s-au aflat și doi români…
1962 Jean COCTEAU
1963 Arthur MILLER
1964 Laurence OLIVIER – Jean-Louis BARRAULT
1965 Anonymous/Anonyme
1966 René MAHEU, Director General of UNESCO
1967 Hélène WEIGEL
1968 Miguel Angel ASTURIAS
1969 Peter BROOK
1970 D. CHOSTAKOVITCH
1971 Pablo NERUDA
1972 Maurice BEJART
1973 Luchino VISCONTI
1974 Richard BURTON
1975 Ellen STEWART
1976 Eugène IONESCO
1977 Radu BELIGAN
1978 national messages
1979 national messages
1980 Janusz WARMINSKI
1981 national messages
1982 Lars af MALMBORG
1983 Amadou Mahtar M’BOW, Director General of UNESCO
1984 Mikhaïl TSAREV
1985 André-Louis PERINETTI
1986 Wole SOYINKA
1987 Antonio GALA
1988 Peter BROOK
1989 Martin ESSLIN
1990 Kirill LAVROV
1991 Federico MAYOR, Director General of UNESCO
1992 Jorge LAVELLI – Arturo USLAR PIETRI
1993 Edward ALBEE
1994 Vaclav HAVEL
1995 Humberto ORSINI
1996 Saadalla WANNOUS
1997 Jeong Ok KIM
1998 50th Anniversary of ITI – Special Message
1999 Vigdís FINNBOGADÓTTIR
2000 Michel TREMBLAY
2001 Iakovos KAMPANELLIS
2002 Girish KARNAD
2003 Tankred DORST
2004 Fathia EL ASSAL
2005 Ariane MNOUCHKINE
2006 Victor Hugo RASCON BANDA
2007 Sultan bin Mohammed AL QASIMI
2008 Robert LEPAGE
2009 Augusto BOAL
2010 Judi DENCH
2011 Jessica A. KAAHWA
2012 John MALKOVICH
2013 Dario FO
2014 Brett BAILEY
2015 Krzysztof WARLIKOWSKI
2016 Anatoly VASILIEV
2017 Isabelle Huppert
Dintre toate discursurile, poate cel mai impresionant a fost al lui John MALKOVICH în 2012:
„Sunt onorat de invitaţia Institutului Internaţional de Teatru al UNESCO de a saluta aniversarea a 50 de ani de la prima Zi Mondială a Teatrului. Voi adresa câteva gânduri succinte tuturor colegilor şi prietenilor mei din teatre. Vă doresc ca munca voastră să fie convingătoare şi originală. Vă doresc ca ea să fie profundă, să emoţioneze, să îndemne la reflecţie, să fie unică. Fie ca ea să ne ajute să medităm la ceea ce înseamnă să fii om, şi ca această meditaţie să fie binecuvântată cu suflet, sinceritate, inocenţă şi graţie. Vă doresc să învingeţi adversităţile, cenzura, sărăcia şi nihilismul, ceea ce mulţi dintre voi cu siguranţă vor fi obligaţi să facă. Vă doresc să fiţi binecuvântaţi cu talentul şi rigoarea necesare pentru a ne învăţa bătaia inimii umane în toată complexitatea ei, precum şi cu modestia şi curiozitatea necesare pentru a face din aceasta, munca voastră de o viaţă. Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori şi pentru scurt timp vor reuşi – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viaţa?”. Succes!”
Măcar de dragul teatrului pe care îl mai jucăm fiecare, din când în când, dar mai ales ca răsplată pentru emoțiile trăite în sălile de spectacole, unde le simțeam de aproape trăirile, în direct, fără ecrane între noi, fără sufleuri, să le urăm slujitorilor acestei arte „să ne trăiți, actorilor și autorilor!” și să-i și ajutăm s-o facă decent, mergând la spectacole. 🙂
2018 – Sabina BERMAN (scriitoare şi jurnalistă din Mexic)
„Ne putem imagina.
Tribul vânează păsări aruncând spre cer pietre micuţe, când un mamut gigantic intră brusc în scenă şi RAGE – în acelaşi timp, o fiinţă umană micuţă RAGE asemenea mamutului. Apoi, toată lumea fuge…
Acest răget de mamut emis de o fiinţă umană femeie – aş vrea să-mi imaginez că e femeie – este începutul a ceea ce face din noi specia care suntem azi. Specia capabilă să imite ceea ce nu suntem. Specia capabilă să-l reprezinte pe Celălalt.
(…)
Azi, în toate teatrele din lume sărbătorim această glorioasă capacitate umană de a face teatru. De a reprezenta şi, astfel, de a ne captura trecutul pentru a-l înţelege sau de a inventa posibile „viitoruri”, care să-i aducă tribului mai multă libertate şi mai multă fericire.
Vorbesc, desigur, despre operele de teatru care contează cu adevărat şi care depăşesc nivelul de divertisment. Aceste opere de teatru care contează azi îşi propun acelaşi lucru precum cele mai vechi: să învingă inamicii contemporani ai fericirii tribului, graţie capacităţii de reprezentare.
(..)
Trăiască teatrul! Cea mai veche artă. Arta de a fi în prezent. Arta cea mai uimitoare. Trăiască teatrul!
(aici discursul întreg)
***
2020 – Shahid NADEEM, Pakistan, autor dramatic
Teatrul ca sanctuar – Mesajul pentru Ziua Mondială a Teatrului 2020 – 27 martie 2020
Este pentru mine o mare onoare, aceea de a scrie mesajul pentru Ziua Mondială a Teatrului, 2020. Este un sentiment de mare umilitate, dar și un gând pasionant, acela că teatrul pakistanez și însuși Pakistanul au primit recunoașterea ITI-ului, organismul teatral cel mai influent și cel mai reprezentativ al epocii noastre.
Această onoare este, în egală măsură, un omagiu adus Madeehei Gauha, figură iconică a teatrului și fondatoare a teatrului Ajoka, tovarășa mea de viață, care s-a stins în urmă cu doi ani.
Echipa Ajoka a parcurs un drum lung și dificil, literalmente din stradă până în teatru. Sunt sigur că e povestea foarte multor trupe de teatru. Nu e niciodată ușor, nu e niciodată ferit de dureri. Întotdeauna o luptă.
Provin dintr-o țară predominant musulmană, care a trecut prin mai multe dictaturi militare, a cunoscut teribilul asalt al extremiștilor religioși și trei războaie cu India vecină, de care ne leagă mii de ani de istorie, de moștenire culturală. Astăzi, trăim cu frica unui război total, cu vecinul și fratele nostru geamăn – a se citi: un război nuclear – deoarece ambele țări dețin de acum arme nucleare.
Spunem uneori, în glumă: „momentele proaste sunt bune pentru teatru „. Nu lipsesc provocările cărora să le faci față, nici contradicțiile pe care să le prezinți, nici status quo- urile pe care să le răstorni. Trupa mea de teatru, Ajoka, și eu însumi, mergem pe sârmă întinsă de 36 de ani, pe o sârmă foarte întinsă: ținem un echilibru între divertisment și educație, între cercetare, între deprinderea trecutului și pregătirea viitorului, între libera expresie de creație și aventuroasele confruntări cu autoritatea, între teatrul de critică socială și teatrul viabil din punct de vedere financiar, între a atinge masele și a fi în avangardă. Putem spune că un creator de teatru trebuie să fie un prestidigitator, un magician.
În Pakistan, se face o distincție clară între sacru și profan. Profanul nu lasă loc chestiunilor religioase, iar sacrul nu permite dezbaterea deschisă sau ideile novatoare.
Într-adevăr, establishmentul conservator consideră că, pentru „jocurile lor sacre”, arta și cultura se află în afara granițelor. Astfel, terenul de joc al artiștilor a fost asemenea unei curse cu obstacole. A fost nevoie mai întâi ca ei să demonstreze că sunt buni musulmani, cetățeni cu respect față de lege, să încerce să instaleze ideea că dansul, muzica, teatrul sunt „autorizate” în interiorul Islamului. În fine, am descoperit o sub-cultură care avea, potențial, capacitatea de a aduce sacrul și profanul împreună, pe aceeași scenă.
În timpul regimului militar din Pakistan, în anii 1980, un grup de tineri artiști, care au sfidat dictatura prin teatru de disidență, social, curajos politic, au înființat Ajoka. Ei au descoperit că sentimentele și frica lor, au fost uimitor de bine surprinse de un bard sufit, care a trăit în urmă cu aproximativ 300 de ani. Era vorba despre marele poet Bulleh Shah.
Ajoka a descoperit că, prin intermediul poeziei lui, el putea face declarații politice explozive, care sfidau autoritatea politică, coruptă, și establishmentul religios sectar. Autoritățile ne-ar fi putut interzice sau surghiuni pe noi, dar nu și pe un poet sufit venerat și popular, ca Bulleh Shah. Am descoperit că viața lui a fost la fel de dramatică și de radicală ca poezia lui, care i-a adus fatwa-uri și surghiunirea pe viață. Am scris atunci „Bulha„, o piesă de teatru despre viața și lupta lui Bulleh Shah. Bulha, cum îl numesc, afectuos, oamenii din Asia de Sud, provine dintr-o tradiție de poeți sufi din Penjab, care, prin poezia și prin practica lor, sfidau, neînfricați, autoritatea împăraților și a clericilor demagogi.
Scriau în limba populară, conform cu aspirațiile maselor. În muzică și în dans, au găsit mijloacele de a realiza o asociere directă între om și divinitate, ocolind disprețuitor intermediarii religioși care îi exploatau. Au sfidat diviziunile între sexe și clase și au privit planeta cu uluire, ca pe o manifestare a Atotputernicului. Arts Council-ul din Lahore a respins scenariul, pe motiv că nu era vorba despre o piesă de teatru, ci de o simplă biografie. Între timp, datorită faptului că piesa se juca într-un alt loc, la Goethe-Institut, publicul a văzut, a înțeles și a apreciat simbolismul vieții și poeziei poetului poporului.
S-au identificat total cu viața lui și cu epoca lui și au deslușit paralele cu propria lor viață și cu timpul vieții lor.
În ziua aceea, în 2001, s-a născut un nou tip de teatru. Muzica devoțională.
(…)
Citiţi şi
Bătălia de la sfârșitul călătoriei: Eugene O’Neill și Carlotta Monterey O’Neill
Edith Piaf și Jean Cocteau – o uimitoare intersecție de vieți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
