Fotografia aceea, care ne înfățișa întinși sub plapumă, înainte de a ne săruta, e de o tandrețe covârșitoare. Am fost tentată să o șterg din telefon, dar n-am avut inima s-o fac. O mai privesc din când în când, când mi se face dor de el, dar nu atât de des ca în primele luni după ce ne-am despărțit. Mă pot transpune cu ușurință în momentul acela, îi simt mirosul, îi simt atingerea, îi simt răsuflarea, îi simt dragostea nemărginită. Pentru că așa mă iubea el atunci când, cu mâna lui a făcut fotografia, nemărginit. Și la fel îl iubeam și eu, țineam ochii închiși pentru că urma să mă sărute, iar sărutul lui era pecetea pe scrinul cu comori.
În sărutul lui încăpeau toate poveștile de dragoste din lume, împlinite sau nu. Sărutul lui era începutul și sfârșitul lumii, facerea și desfacerea ei. Poate că așa se și crease lumea, cu un sărut, nu cu răsuflarea lui Dumnezeu, eu cred că-l sărutase pe Adam, căci cum altfel poți să faci un copil fără să-l iubești de la început?
– Iubita mea, dragostea mea, cât mă iubești?
– Un infinițiu! Inventam cuvinte, cele existente nu-mi ajungeau…
Fragment din romanul IRIS.
Pe Angela o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
