Ultima tură în parc cu rolele avea să fie ultima din viața mea. Era pe la zece fără, seara, în Parcul Tineretului, zona Lumea copiilor, și am zis să termin tura cu rolele și să mă îndrept spre casă… Dar tura mea s-a terminat brusc, în momentul în care un biciclist a apărut, doar el știe de unde, în fața mea, și a dat peste mine.
M-am trezit apoi la pământ, stropită de o doamnă căreia o să-i fiu veșnic recunoscătoare. A apărut și prietenul meu în parc, și ambulanța. Și uite așa am ajuns la urgențe, și apoi pe secția de neurochirurgie, cu o hemoragie craniană.
Am dormit cum am putut, iar de dimineață mi-am cunoscut și doctorul. Părea un om blând și sufletist. Din păcate, am aflat pe propria piele, că doar părea. A venit în salon și s-a prezentat, iar apoi m-a pus să mișc degetele de la mâini și să ridic un picior. Mi-a scos gulerul de la gât și a zis ca voi fi bine, și să consider că sunt doar la un hotel mai ieftin.
Prima zi a fost cea mai dureroasă, am vărsat tot ce înghițeam, dar făcea parte din recuperare. Noroc că acum opt ani am facut cea mai bună alegere a vieții mele, fără să știu la acel moment, am cunoscut un băiat timid și drăgălaș, care, însă, ascundea cel mai bun și generos suflet din tot universul. În spital a fost lângă mine 24 din 24, s-a internat ca însoțitor și dormea, săracul de el, pe unde apuca.
Și, cum în prima zi mi-am cunoscut și medicul, a venit și timpul să dăm șpaga, că doar așa se poartă în România. Și cum am doar 25 de ani și n-am mai trecut prin așa ceva, logic că nu am știut cum să dau banii doctorului (despre bani în plic alb și insistat la doctor să îi ia). L-a prins prietenul meu pe hol, într-un loc mai ascuns și a vrut să-i dea, a refuzat de câteva ori și a fugit ca de naiba. Auzind povestea, i-am spus prietenului meu să nu mai insiste, să-l lase în pace. Era un doctor tânăr, a refuzat prea hotărât, poate face parte din noua generație! În trecut am mai întâlnit un doctor tânăr, care n-a vrut să primească bani, de vreo patru ori. Asta la insistențele soacrei, care are o mare putere de convingere. Am zis că poate face parte din aceeași categorie, dar am fost prea naivă.
Pe măsură ce zilele au trecut, am început să îmi mai revin, am reușit să mă plimb, fără ajutor, pe hol și chiar să cobor cele cinci etaje ale spitalului. Totul părea ca va fi bine. Urma ca marți să refacem tomograful și apoi să mă externeze, ținând cont de starea mea fizică bună. L-am refăcut și așteptam nerăbdători rezultatul. Doctorul meu nu mai era în spital, așa că un altul a venit să-mi spună vestea. Mi-a spus cu blândețe că, din păcate, hemoragia a mai crescut și că e posibil să fie nevoie de operație, dar totul depinde de ceea ce decid eu împreuna cu doctorul meu.
Vă dați seama că lumea mea s-a cam năruit în momentul acela, i-am multumit pentru că m-a informat și m-am întins în pat. Nu puteam înțelege de ce să fie nevoie de operație, dacă funcțiile mele neurologice erau bune, progresam pe zi ce trecea. De menționat că, la internare, scorul GCS (Glasgow Coma Scale) cel care determina starea mea neurologică, a fost maxim, 15.
Apoi a mai venit un alt medic în salon, cu mai multă experiență și l-am intrebat și pe el de rezultat. Mi-a spus că, în principiu nu e nevoie de operație, că pe vremea când tomografele nu erau așa răspândite, oamenii plecau acasă cu așa ceva. M-am mai liniștit atunci.
Din fericire, prietenul meu voia să cerem o a doua părere. Era, totuși, vorba de o operație, și nu mai putea aștepta până venea doctorul meu, a doua zi. Deși atunci am zis că nu e nevoie, că sigur știe doctorul meu ce e mai bine de făcut în acea situație, trebuie să subliniez că propunerea lui a fost cea mai bună decizie, și că mi-a salvat viața.
A reușit în după-amiaza aceea să ia cele două CT-uri de la spital și să meargă la unul dintre cei mai renumiți neurochirurgi din România. Am rămas singură în pat, cu capul în nori. Speranțele s-au risipit și mai tare în momentul în care am fost anunțată că n-am voie să mănânc a doua zi nimic, pentru că sunt rezervă pe blocul operator.
”Operație pe creier, ce-am făcut să merit asta? Doar m-am dat încet cu rolele, prin parc, de ce a trebuit să dea tânărul ăla peste mine? Poate ar fi meritat să-l dau în judecată. Mi-a nenorocit viața și n-a venit nici măcar cu un buchet de flori la spital.” Erau doar o parte dintre gândurile ce mă măcinau.
Dintr-o dată se deschide ușa salonului și văd un zâmbet larg. S-a întors prietenul meu cu cea mai bună veste, nu e nevoie de operație, e normal ca hemoragia să fi crescut, însă se vede clar pe tomograf că ea se resoarbe. Nu l-am văzut în cei aproape nouă ani de când suntem împreună mai fericit ca în ziua aia. Eu, însă, aveam încă îndoieli și teamă, multă teamă.
A trecut noaptea cum a trecut, și abia așteptam să vină doctorul meu, să-mi spună că nu e nevoie de operație. Spre dezamăgirea mea, a venit în alertă înainte de vizită, să-mi spună că vrea să mă opereze. Încă o dată, lumea s-a năruit și nu înțelegeam cum pot exista două păreri atât de ferme și diferite. Așa că i-am spus că am cerut o a doua părere, care nu se asemăna deloc cu a lui, și că, în principiu, aș vrea să mai aștept. Desigur că totul a fost cu diplomație, mă-ntreb cum am putut fi atât de diplomată în momentele acelea. Și, ca să pot refuza o operație, era necesar să semneze și părinții mei, care se aflau la 300 de km distanță de București, așa că i-am chemat, în caz că era nevoie.
Iar apoi ne-am dus la el în birou să cerem detalii despre tomograf și ce ar presupune operația. Și acolo a început să curgă cu minciuni. Cum că hemoragia a crescut de la unu la zece mm, că e posibil ca în câteva ore să ajung în comă și că el nu vrea să-și asume responsabilitatea, așa că mă va opera. Că și el crede că, de fapt, hemoragia e în remisă (adică se va retrage), dar nu vrea să riște și e mai bine pentru el să mă opereze. Suspiciunile noastre s-au întărit în momentul în care am auzit dimensiunile hemoragiei, de la unu la zece, ca să pară mai dramatic. De fapt, hemoragia a crescut de la 3,5 la 7 mm. Așa ne-au spus ceilalți doctori de pe secție, cu o zi înainte, și am putut verifica și noi ușor, instalând un simplu program pe laptop. S-a observat că a fost jignit de faptul că am cerut a doua părere, dar noroc cu părerea aia, altfel eram operată pe creier, deși nu era nevoie. Am părăsit biroul său, spunându-i că mă voi mai gândi până sosesc părinții mei. Trebuie să recunosc că eram mai mult decât speriată. Eram pe altă planetă. Deși am observat minciuna cu dimensiunile hemoragiei, nu e tocmai ușor să ți se spună că poți ajunge în câteva ore, în comă.
Însă, încă o dată, iubirea și altruismul m-au salvat. Prietenul meu a contactat în câteva ore cei mai buni neurochirugi din România, fie prin prieteni comuni, fie, pur și simplu, direct. Și ceea ce face să-mi dea lacrimile și acum e că, atât cei dragi, cât și oameni necunoscuți, mi-au acordat timpul lor prețios și s-au uitat peste tomografe. Răspunsurile erau aceleași, nu se operează așa ceva, e foarte normal să crească, dar e în stadiul de resorbție. Șapte neurochirurgi deosebiți au spus același lucru. Atunci ce-l făcea pe al meu să spună că voi ajunge în comă?
Din păcate, am aflat răspunsul și vă zic cu mâna pe inimă că n-aș fi crezut pe cineva în stare de așa ceva. Așa sunt eu, mai naivă, și cred că fiecare are o parte bună, înainte de a-mi demonstra cât poate fi de rău. Iar răspunul e: pentru bani! Pentru că la o operație pe creier se dă o șpagă enormă, ca totul să decurgă bine. Pentru că n-am știut să-i dau șpaga de la început, nu din lipsă de bani, ci din lipsă de experiență și naivitate.
Guest post by Ramona Mariș
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
