Ei bine, în zilele noastre nu trebuie să fii vreun Coșbuc, Topârceanu, Goga, Alecsandri ori Bacovia pentru a răspunde la întrebarea asta. Nu, dă-le încolo de peisaje pastelate redate în zeci de cuvinte.
Azi, dacă te ține megapixelu’, poți să trimiți orice toamnă, oriunde, așa, pe muțește.
Cu o astfel de activitate mă îndeletniceam atunci, în ora toamnei (mă refer la ora care dă toate capurile, scuze, ceasurile peste cap), trimiteam toamna la Siret, primeam toamnă de la Siret.
Trebuie să zic, toamna la Siret e instabilă emoțional. Începuse frumos, plină de sensibilitate și grijă față de toate cele care așteaptă să moară. Le închidea ochii cu cele mai tandre atingeri, puțin galben, roșu, dar încă suficient verde, părea că nu se grăbește nicicum.
Nu știu ce-a apucat-o, într-una din zile plină de năduf le sufocă sub un strat de zăpadă. Parcă se săturase, de grijă și îngrijorare, de mai rabdă și răbdare, de du-te odată ori mai stai.
Câteva zile n-a fost ea, n-a fost toamnă.
Cum nimic nu durează o veșnicie, instabilul devine stabil, și cum supărarea devine supărătoare dacă durează prea mult, toamna decide să-și lase nevrozele deoparte și să facă ce știe ea mai bine, să fie toamnă.
Toamna la Siret râde în zeci de feluri, cărămiziul atârnă ușor prin toți copacii, vișina putredă nu deranjează ocrul, parcă abia scos din lut, și zici că-i soare, dar e-un pai, un galben pai.
Toamna la Siret miroase a pământ, hârtie și terebentină.
Primind o așa toamnă de la Siret m-a încercat un fel de ciudă. Privind la mine, la culorile și râsul meu, n-am putut să nu văd câtă toamnă s-a schimbat.
Cândva, toamna mea mirosea a fân, a porumb uscat, a struguri și a butoaie de lemn opărite cu infuzie de nuc, mai târziu toate s-au amestecat cu mirosul respingător al deziluziilor, al pierderilor și renunțărilor, al certitudinii că ziua următoare și toate zilele care vor urma se vor pierde una după alta.
Odată îmi plăcea mirosul de praf umed din diminețile de toamnă cu rouă. Greutatea cu care se ridica praful puțin deasupra gleznelor, punctele neuniforme mai închise la culoare acolo unde picăturile de rouă cădeau de pe buruienile care creșteau la marginea șanțului.
Pe măsură ce treceau anii, mirosurile prindeau gust, mirosul de pâine și stafide, prune și gem de mere cu gust de deznădejde. Miros de sâmburi de dovleac cu gust de ură.
Citiți și Ascultă-mă
Mirosul gardului învechit, a crăpăturilor adânci din pereți, a bucăților lipsă din podea, mirosul întunericului din sobă, al funinginii și al fumului cu gust sărat de lacrimi.
Mirosul de tutun, măr, cafea și ceară și-o ultimă întrebare „Ce voi face când n-oi mai fi?”
Mirosul de teamă. Și-un tremur potolit mușcând obrazul, simțind cum gustul dulce al sângelui îmi anestezia durerea.
Am avut o copilărie olfactivă. Aș putea să înșir la nesfârșit mirosurile, toate amestecurile care m-au crescut. Însă acum vreau să-mi amintesc doar că toamna mirosea a vrejuri uscate, atât.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
