Adevărul e că se întâmplă lucruri catastrofale. Istoria umanității e, în mare, o istorie a catastrofelor: căderea din Rai, moartea, foametea, bolile incurabile, războaiele, profețiile lui Nostradamus, și n-aș mai termina până mâine să enumăr toate lucrurile rele care ni se întâmplă. Dar ele sunt foarte departe, iar sufletul nostru e foarte aproape. Poți face orice ca să îndrepți cât de puțin nefericirea celorlalți, poți fi generos, te poți dedica unor cauze nobile, îți poți da averea săracilor, poți construi cu mâinile tale adăposturi, dar nu poți face nimic atunci când vine vorba de a te salva pe tine de la nefericire. Cum nu poți să-ți scoți inima și s-o dai la curățat la „Nufărul”, n-ai de ales decât să contempli, golit de orice putere, spectacolul grotesc al propriei mutilări. Sau creierul. Ce bine ar fi să putem face realmente „spălări pe creier” care să funcționeze în secunda doi, să aibă și termen de garanție nelimitat!
Cum spuneam, catastrofele adevărate, reale, sunt departe. Mă gândesc că se moare de foame în Somalia și brusc, am un sentiment straniu față de povestea mea, care mi se pare năucitor de insipidă pe lângă, să zicem, dispariția dinozaurilor. Nici n-ar trebui să pomenesc nimic din ce mi s-a întâmplat, și totuși… Poate nu sunt singurul în situația asta, și, nu că ar fi o consolare, dar m-ar ajuta să înțeleg și, poate, să accept faptul că, deși ne credem mari și tari, nu suntem deloc așa când vine vorba de iubire. Aici ne suntem propria catastrofă. Dar ce e de făcut?
Ne-am întâlnit cu totul întâmplător, după aproape un an. Aceleași emoții, acceași strângere de inimă, aceleași transpirații reci și brusc încinse, aceeași bâiguială de sunete dezarticulate, aceeași disimulare, încercând să par (deși aș putea spune să părem) indiferent. Mi-am amintit de Camil și de iluzia lui absolutizantă, care îl făcea să pară nebun, cel puțin în propriii ochi: „Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.” Filozofie. Și totuși, atât de adevărată. Dacă stau puțin să-mi amintesc, întotdeauna am crezut cu tărie în suflete pereche și în acele întâlniri cu persoane care ți-au fost sortite ție, numai ție, pe lângă toate cunoștințele care se prăfuiesc în timp, fără nicio importanță.
La semafor, ne-am atins (din greșeală?) și ne-am privit preț de o clipă. Atâta cât să realizez că o iubeam fără pic de ezitare sau de vindecare, și că momentele astea mă vor costa enorm, după ce ne vom fi despărțit, din nou, la vreun colț de stradă, fără să ne spunem nimic consistent. Încercam să spun ceva deștept și nu-mi ieșeau decât niște fraze scurte, eliptice, pe care ea nici măcar nu le băga în seamă. Părea adâncită în sine, sau poate îi era frig doar. Mi-aș fi dorit să mă ia de braț, mi-aș fi dorit să fie polei și ea să se sprijine de mine de frică să nu alunece, iar eu să fiu fericit la gândul că gestul ei de tandrețe ar demonstra că încă mă iubește. Și totuși, între noi se întindeau Sahare, se schimbau polii Pământului, lumea o lua de la capăt fără ceas, în timp ce noi ne continuam drumul ca niște vechi cunoscuți, cu același traseu. Mi-a arătat cu mâna o reclamă luminoasă și i-am simțit aievea mângâierea de ultima dată, când, cu capul pe pieptul ei, m-am străduit (din nou, biet cabotin!) să țin în mine disperarea de a o pierde, să nu-i spun nimic din ce simt, de teama… nici nu mai știu din ce teamă… Avea un parfum nou, dar nu mă putea înșela, aveam încă în mine mirosul pielii ei dezgolite și petele de pe gât în care se scufundase, în nuanțe roșiatice, patima cu care ne-am iubit în noaptea aceea. Strada devenise camera galbenă cu tabloul înfățișând Turnul Eiffel și inimioarele sub care, în 3D, se vedeau literele negre ale unui „Love you” rămas orfan de pronume.
Fatidicul colț de stradă ne-a despărțit, fără ca eu să pot s-o invit la o cafea sau la o ciocolată caldă, fără ca ea să-și poată abține privirea aceea trufașă prin care îmi dădea de înțeles că ținea seama de neputința mea, dar totodată nu i se părea nici de înțeles, nici de acceptat.
Mă gândesc că se moare de foame în Somalia și brusc, am un sentiment straniu față de povestea mea, care mi se pare năucitor de insipidă pe lângă, să zicem, dispariția dinozaurilor.
Guest post by D. N.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
