Mă întreb asta de când am aflat că tata are cancer, cu metastaze multiple și se stinge pe picioare, puțin câte puțin, în fiecare zi.
De atunci, adorm și mă trezesc în fiecare zi cu același gând. Cum e să deschizi ochii dimineața și în loc să te gândești că nu ai dus gunoiul, că nu ai lapte pentru cafea sau că poate azi ai chef sau nu să mergi seara la film cu prietenii tăi… cum e ca în locul acestor gânduri cotidiene, să rămână unul singur:
Nu mai am timp.
Știți cât de des spunem, „nu am timp, nu mai am timp de mine, nu mai am timp să citesc, nu mai am timp să mă uit la TV, alerg, nu mai am timp de nimic”… spunem asta des, fără să ne gândim la sensul real. Să nu mai ai timp. Să știi că poate azi e marți, și e ultima marți din viața ta. Să știi că e 17 ianuarie și că tu nu ai luxul să te gândești că vine primăvara și că aștepți să vezi zăpada topindu-se în grădină și lalele înflorind și să îți faci planuri de vară.
De 10 zile mă gândesc cum e să știi că nu mai depinde nimic de tine. Că TIMPUL, singurul pentru care, până acum, nu îți făceai griji, ți-a fost luat. DE TOT. Și nu există niciun comitet căruia să i te adresezi, cerând negocieri cu pălăria în mâna. Spunând că îți iubești soția, că vrei să îți mai vezi copiii, că nepoțelul tău cel mai mic azi-mâine face primii pași și ai vrea să îi vezi. Nu ai cui să îi spui nimic. Ești tu și golul. Gol în care nu e nimeni. Nu te aude nimeni.
Cum e să nu mai ai timp? Oare prețuiești mai mult viața când știi asta?
Sincer, cred că teama îți umple și ultimele zile și clipe. Teamă de durerea pe care o vezi în ochii celor care ar vrea să îți dea din ceva ce ei au și nu pot să o facă. Să îți mai dea o zi. Fiecare. Părinții tăi, frații, copiii, nepoții, prietenii, amicii, cunoștințele, vecinii… toți ți-ar da o zi sau jumătate de zi, după suflet. Și adunate, s-ar aduna. Poate încă câteva săptămâni, poate luni.
Dar deși îl au, nu ți-l pot da. Și această neputință îi doare cumplit. O simt și eu. Pentru că ți-aș da zile și luni și ani. Să ai timp să pleci când vrei tu. Să te alergi cu motorul cum îți place ție, cu 220 km la oră, de ne bagi pe toți în sperieți. Să culegi via toamna și să faci vinul ăla, pe care îl torni în sticle de sticlă pe care le ai de pe vremea lui Pazvante, și să le pui etichete cu Puiu și Mokus, cu inimioare și steluțe și să ne îmbii pe toți să gustăm din vinul tău bun. Și să aștepți să luăm prima înghițitură ca să ne întrebi:
– E bun, așa-i?
Și ți-aș mai da timp ca să faci bradul de Crăciun așa cum îți place ție, să fie un brad ales, căutat zile la rând în piața de brazi și adus acasă pe bicicletă. Și apoi să îl împodobești și, așezat pe burtă ca un băiețel, să montezi trenulețul electric, căruia i-ai făcut gări, saloane de așteptare și tunele ca din Alpii pe care i-ai străbătut și îi adori.
Ți-aș da timp pentru multe, dar, în primul rând, ți-aș da timp ca să fii fericit. Și cred că acolo unde te duci, vei avea tot timpul din lume să afli și fericirea din lumea îngerilor. Va fi totul nou și aș vrea să pot să îți explic ce și cum, ca să nu fii luat pe nepregătite. Dar știu că tu o să iei notițe din prima zi, pe vreo agendă pe care o vei găsi cu siguranță imediat.
Și, în scurt timp, îi vei învăța tu pe alții cum merge cu fericirea, acolo, sus.
Când vin, vreau să să mă bagi în față și să îmi spui toate secretele. Vreau să învăț repede, ca tine. Doar sunt fiica ta, cum spui tu mereu.
Guest post by Sofia Isadora
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
