După o perioadă nu prea fastă în viața mea, am început să „iau” oamenii la fel ca pe mâncare – ușor, fără grabă. Pe el, am ales să-l cunosc mai întâi. Să învăț ce-i place și ce nu, să-i învăț dorințele și temerile și să mă bucur sau să încerc să îl scap de ele. Să mă bucur de faptul că alege să le împartă cu mine și să mă aibă lângă el de-a lungul vieții.
El, în schimb, m-a ridicat de la început pe un piedestal. M-a purtat pe brațe până sus de tot, de unde puteam vedea lumea întreagă. Ajunsă acolo, eu am continuat să mă comport ca în propria viață: cu pași stângaci, timizi, am dansat pe scena pe care mi-a dăruit-o el, dar pe muzica și coregrafia mea.
Nedumerit, el m-a observat o perioadă și a decis că, de fapt, el m-a purtat acolo sus după propriile lui tipare și idei. Iar „dansul” meu nu se potrivea în „concertul” lui…
El nu m-a observat la început, doar m-a schițat în imaginația lui așa cum mă dorea, iar când și-a dat seama că „muza” pe care a creat-o nu era totuna cu mine, cea reală, a lăsat mâinile pe lângă corp și a plecat. Plutirea mea, în gol, s-a încheiat.
Să-mi spună cineva cum e mai bine, cum e corect, când vine vorba de o relație? Mergi pe mâna realității ori pe cea a imaginației?
Guest post by Laura Stan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fetelor, femeilor, doamnelor, gagicilor, sexoaselor, zeițelor, sunteți minunate așa cum sunteți!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
