Pentru că a trecut deja un pic peste un an și pentru că am promis că o să revin cu impresii și informații, astăzi o să vă povestesc câte ceva despre cum decurge școala în Anglia pentru un băiețel român de 11 ani. Și, pentru că informațiile sunt multe și e păcat să le las pe dinafară, o să fac mai multe episoade cu aceste povești.
PARTEA 1 – primele impresii
Adrian a venit alături de mine aici vara trecută, când în România trebuia să înceapă clasa a cincea. Fericirea fericirilor lui a fost că în Anglia, conform vârstei, a fost încadrat pentru anul șase de studiu, deși bineînțeles că mi s-a spus că dacă doresc, poate să înceapă cu anul cinci. Am ales “scurtătura” și uite așa copilul a crescut într-un an cât alții în șapte, vorba aia.
Nivelul lui de engleză a fost unul extrem de bun încă dinainte de a veni aici, așa că știam sigur că măcar această piedică nu o vom avea. Dar, că orice părinte, am avut emoțîi mari legate de acomodarea lui.
Așa cum am povestit într-o postare acum un an de zile, am fost acceptați în final la una dintre cele două școli dorite abia după ce am stat acasă o lună și jumătate, timp în care am făcut apel la refuzul inițial al școlii pe motiv că nu mai au locuri în anul respectiv. Vă spuneam atunci cum am ajuns la consiliul local din Windsor în fața unor reprezentanți independenți și alții ai școlii și cum am câștigat apelul, iar Adrian a început, în sfârșit, școala acolo unde ne doream.
Școlile preferate le identificasem pentru că toate au, la final de an, o zi a porților deschise, când mergi efectiv să vizitezi toată școala și când toți copiii participă activ la cursuri doar pentru ca părinții viitorilor lor colegi să vadă cum ar decurge o zi în această școală. Ai libertatea de a sta de vorba cu copii, profesori, iar majoritatea au emoțiile unei zile de mare sărbătoare și nu știu cum să facă să te încânte mai tare și să îți arate mai multe. Atunci rețin că am participat la finalul vizitei la un discurs al directorului și cred că ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost că omul acela știa pe numele mic toți elevii școlii. Și ne-a asigurat că și ceilalți profesori știu la fel, chiar dacă nu au cursuri cu elevii respectivi. Iar asta mi s-a confirmat ulterior când, mergând să îl iau pe Adrian de atâtea ori de la școală, am observat că până și doamnele de la secretariat știu toți copiii pe nume și că toată lumea salută și schimbă două vorbe cu toată lumea.
Primul pas după ce am câștigat apelul a fost să primim o invitație ca să vizităm școala într-o vineri, înaintea începerii efective a cursurilor. Am mers amândoi plini de emoție și așteptam pe un coridor frumos aranjat, aflat în față secretariatului. Am fost repede preluați de diriginta de an și duși într-o sala de curs goală, unde am stat de vorba preț de jumătate de oră. Acolo ni s-a explicat că toți elevii fiecărui an sunt împărțiți pe trei grupe valorice și că sistemul aici este că elevii schimbă clasele de la oră la oră și se vor trezi colegi cu unii copii la istorie, cu alții la matematică, cu alții la engleză sau franceză, în funcție de capacitățile pe care fiecare copil le are la materiile respective.
Diriginta, o fată tânără de 25-27 de ani, care însă știa foarte bine cum să mi se adreseze mie și ce fel de informațîi cer eu, se mula extraordinar pe stilul conversațional al lui Adrian astfel că din câteva vorbe deja știa enorm de multe lucruri despre el, pe care el le spunea relaxat și voios, ba chiar avea chef să le dezvolte și să dea amănunte pe care cu greu i le-aș fi “smuls” eu acasă.
După ce am terminat discuția, ni s-a dat o listă cu ce trebuie să ne prezentăm la școală și de unde pot fi ele procurate (de exemplu uniformă și toate componentele ei pot fi cumpărate de la un magazin special care le produce pentru toate școlile din jur). Pe lângă uniformă, am mai avut o lista scurtă de obiecte, pe care însă nu am văzut să fie caiete, învelitori sau cărți. Ni s-a zis că acestea sunt oferite la școală și că ele oricum rămân constant în clasa de studiu, la profesor, și ne vor fi înmânate la final de an. Tot atunci ni s-a dat și un jurnal în care profesorii trec diferite mesaje și pe care părintele trebuie să îl semneze săptămânal de luare la cunoșțînță.
De exemplu, Adrian a avut odată o mențiune că vorbește în timpul orei și altădată că a întârziat două zile la școală în ultimele două săptămâni. Vă spun sincer, când am semnat acolo m-am simțit foarte stânjenita și drept urmare copilul nu a mai întârziat vreodată și nici nu a mai vorbit în timpul orei. Nu ne-a sunat nimeni, nu l-a tras nimeni de urechi, a fost suficient să scrie acolo rândurile acelea, într un limbaj scurt și rece, ca să simțim până în oase și să nu mai repetăm greșeala.
Adrian a început școala în grupa valorică medie, pentru că nu există o evaluare a sa. În scurt timp însă a început să fie mutat în sus la aproape toate materiile, iar acum este peste tot în grupa valorică de vârf. La mijlocul fiecărui semestru există o evaluare intermediară, unde ni se spune ce avans mai putem face la fiecare materie până la sfârșitul anului și unde Adrian este rugat să își fixeze un scop legat de școală și unul legat de viață lui privată până la final de semestru, când vedem dacă le-a atins.
Întâi și întâi, după începerea școlii, țin minte că întrebam zilnic copilul ce teme are pentru a doua zi. Ba chiar, odată, când iarăși mi-a zis că nu are, am fost atât de uimită încât copilul nu a dormit toată noaptea de stres că poate are teme și nu știe el.
Am aflat ulterior că, pentru anul șase de studiu de exemplu, “porția” săptămânală de teme nu trebuie să depășească două ore pe materie. Și există calcule pentru fiecare vârstă și an de studiu. Astfel, la engleză, matematică și științe are o temă săptămânală, iar la muzică, religie, design technology sau programare are una pe semestru, care constă într-un proiect mai amplu care poate fi prezentat în orice formă (audio, video, pe hârtie sau în oricare combinație). Așa am aflat eu despre copilul meu că are un talent uimitor în a monta filmulețe educative și că sunt în același timp amuzante, antrenante, cu informație bine selectată și pur și simplu captivante la orice vârstă.
Acesta cred că este cel mai pozitiv aspect al vieții de elev și este unul dintre principalele motive pentru care mi-am dorit enorm ca Adrian să facă școala aici. Priveam cu teroare la copiii mai mari ai prietenilor mei, la orele nesfârșite de teme peste teme, pregătiri peste pregătiri la aproape toate materiile, până la epuizarea psihică și fizică atât a copilului cât și a părintelui, încât efectiv nu știu ce aș fi făcut dacă rămâneam în România. Probabil aș fi avut un copil de maximum 5-6, pentru că nu aș concepe vreodată ca viață copilului meu să fie un astfel de calvar. Cred cu tărie în faptul că orice copil are nevoie de copilărie, de relaxare, de momente în care încă nu simte presiunile vieții de adult. Or, dimpotrivă, o viață între zeci de ore de meditații și teme după orele de școală ar însemna una chiar mai grea decât a părintelui care muncește opt ore pe zi.
Ba mai mult decât atât, sunt atâția părinți care își târâie efectiv copiii la absolut orice extra-concurs de orice materie, cer mai mult și mai mult de făcut pentru cei mici, critică profesorii care “nu dau destul” într-o goana nebună după cine știe ce idealuri personale ratate anterior și ardoare de a dovedi tuturor că ai lor sunt cei mai buni. Și apoi stăm și ne mirăm că uneori se întâmplă că, în ciuda tuturor sacrificiilor bănești și de tot felul, în loc să avem copii campioni absoluți, avem pur și simplu copii nefericiți. Copii derutați care, în toată vâltoarea obținerii de diplome, nici nu știu sigur ce le place, la ce sunt mai buni și ce vor de fapt să facă cu viața lor…
Acum, cu siguranță voi auzi întrebarea: da, dar cine va fi mai deștept? Cel cu școală în România sau cel cu școală în Anglia? Păi, ca să vă zic sincer, puțin îmi pasă! Prefer să cresc un tâmplar fericit sau un mecanic auto iscusit decât să am un copil avocat care habar nu are ce face, pentru că nu are nici talent la asta și nici nu îi place. Și acum, ca să va întreb eu invers: ce ați prefera? Un copil cu diplomă în avocatură, dar care muncește într-un fast food sau unul cu cursuri serioase de bucătar, care e apreciat și plătit cu mii de euro pe luna pentru talentul său?
Știu atât: că aici copilul meu are șansa și timpul de a se concentra pe ceea ce simte, fără presiuni și agitații. Și, dacă are vreo chemare sau talent deosebit, acesta va fi identificat prin varietatea de cursuri puse la dispoziție, este încurajat să și-l cultive și apreciat, chiar dacă poate e sub medie la o altă materie sau la toate celalalte.
În fiecare zi, după orele obligatorii de studiu, există opțiunea de a participa la cursuri diverse: discurs public, teatru, tot felul de sporturi, studiu al unor instrumente muzicale, IT, robotică și așa mai departe, unde orice copil își poate aprofunda pasiunile personale și explora talentele pe care le are. Țin minte și acum cum am intrat la robotică atunci când am vizitat școala și o gașcă de puști de 8-9 ani muta din comenzi pe tastatură niște roboței rapizi pe podeaua laboratorului. Sau cum, în sala de alături, câteva fetițe de 6-7 anișori jucau o piesă de teatru cu atâta dramatism încât toată lumea zâmbea, în timp ce dintr-o altă încăpere se auzea cum un puști cânta incredibil de bine la saxofon.
Este pur și simplu o altă abordare, mai relaxată, mai caldă, dacă vreți. O abordare care nu îl înfierează pe cel slab arătându-l cu degetul, dar care în același timp face culoar celui bun, punându-i la dispoziție tot ceea ce îi trebuie pentru a excela, dacă are capacitate și voință. Probabil pentru examenul final de la sfârșitul liceului va fi nevoie de efort suplimentar și de o abordare mai serioasă și muncă mai multă. Iar asta vine treptat, gradual. Dar atunci deja vorbim despre un tânăr de 16-17 ani, care trebuie să fie mai responsabil și nu de unul de 10-12 anișori care încă își dorește să copilărească.
Citiți și România – țara lipsei de proceduri
Și, în final de “episod”, o să vă povestesc un lucru care mie îmi place tare.
În afară de grupele valorice, copiii mai sunt împărțiți în niște “frății”, din care fac parte elevi din toți anii de studiu. Atunci când vreunul dintre ei face ceva extraordinar la oră sau are vreun rezultat deosebit la un test, profesorul îi acordă puncte care se adună pentru frăția din care face parte. Astfel, la final de an există o Casă câștigătoare, iar cel care contribuie cu cele mai multe puncte la rezultat va fi liderul din anul următor. Niciun rezultat sau notă nu îl mulțumesc vreodată pe Adrian atât de mult cum îl mulțumesc câteva puncte câștigate pentru frăție. Și reușește să adune săptămânal. Sincer, metodă mai ușoară și interesantă de motivat copiii e greu de găsit. Pot primi puncte pentru că și-au ajutat un coleg la nevoie sau pentru că au făcut o faptă bună. Iar ideea că școala a reușit să găsească o metodă clară prin care sunt recunoscute și astfel de gesturi, mi se pare extraordinară.
O să închei această primă parte aici, cu promisiunea că voi reveni foarte curând cu restul de povești pe care le-am adunat în acest prim an de școală. Și cu speranța că poate măcar o parte din ceea ce noi am trăit noi servește ca încurajare celor care sunt nesiguri de acest pas spre școala din Anglia sau poate vreo idee de aici prinde bine cuiva din România.
– va urma –
Guest post by Claudia Guțulescu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
