Scenariu posibil și foarte des întâlnit în relațiile monogame de cuplu, unde partenerii se declară liberi: ea nu vrea să iasă cu el în oraș în seara asta și îl lasă să meargă singur cu prietenii, iar toți prietenii lui îl invidiază pentru „libertatea” lui.
Ea e mulțumită. Știe cât e el de dependent și condiționat.
El știe (crede) că cel puțin ceilalți nu știu că e la fel de controlat ca și cei supravegheați și măcar e perceput mai „alfa”. Ceilalți se simt umiliți de aparenta lui libertate, invidiindu-l.
„Încrederea” de tipul acesta este, în realitate, o invocare a cuvântului cu impact – încredere, în scop strict manipulativ. Însă acesta este folosit doar pentru a impresiona și pentru a da încărcătura cu care să poată presa.
Ești ipocrit, dacă îi amintești partenerului pe un ton apăsat câtă încredere ai tu în el și că de asta nu îl supraveghezi. „Am încredere în tine, poți să mergi, dar să nu uiți că eeeeu… am încredere în tine”. Încrederea asta se împiedică repede după colț și imediat ce își asumă omu’ libertatea și integritatea sufletească, imediat ce își respectă atracțiile și sensibilitățile, îi reamintești câtă încredere ai avut și cum a abuzat de ea, sperând să îi poți exploata o minimă vinovăție și confuzie omului care nu îți ascunde nimic. Doar pentru că își permite luxul să fie el. Să rămână viu.
Încrederea ce i-o fluturai scrisă pe steaguri albe era, de fapt, încrederea în docilitatea lui, în condiționarea lui mentală, în dependența lui, în poveștile moraliste și emoționale sau, pur și simplu, îl vezi fără opțiuni… până când apare… una.
Încrederea autentică spune: am încredere în tine că îți respecți semnalele interioare dincolo de toate fibrilațiile conștiente, dar mai ales inconștiente din mine, și că o să mă lași să îmi duc demn procesele interioare, geloziile de care nu ești responsabil, controlul infantil și meschin, fără să mă menajezi și fără să renunți la ceva din ceea ce vrei să faci. Și mai am încredere în integritatea ta, că nimic din exterior nu poate deteriora relația, decât dacă ea este deteriorată deja. Încrederea înseamnă sinceritate și mai înseamnă să respect deciziile tale, nesupunându-mă lor, mai ales dacă acestea nu sunt dintre cele mai oneste, în adevăratul sens.
Sensibilitatea din noi spune: cum poate un om cu care partenerul dezvoltă o relație, adică un aspect plăcut al vieții lui, să fie resimțit de mine ca fiind ceva amenințător? Clar ceva nu e Ok în impulsurile controlului, oricâte argumente ar aduce mintea crescută și învățată convenabil să fie exclusivă.
Ce înseamnă până la urmă sprijinul între parteneri, dacă nu susține viața liberă, evoluția și decondiționarea fiecăruia? Prietenia „la sânge” și introspecția, susținerea dincolo de calculele egotice, sprijinul real, lipsesc crunt.
Procesele interioare care te încearcă atunci când știi că partenerul mai are oportunitatea să întâlnească și pe altcineva, poate la fel de fain ca tine, cu care poate ai fi chiar apropiat, ÎȚI APARȚIN.
E imposibil să nu îți dai seama, dacă arunci un ochi pe bune în tine, că te deranjează aproape nevrotic fericirea celuilalt, dacă nu are legătura cu tine, dacă este în momente când tu nu ești pe val și te simți dezavantajat, dacă se datorează altcuiva.
Și cum se cheamă starea asta de fibrilații și de insuportabilitate a propriei ființe? Iubire?
Fenomenologia interioară imatură, agitată, inconștiențele, nu reprezintă o problemă că le avem. E o fenomenologie puternică și de respectat, de luat ca atare și de văzut ce e de făcut cu ea. E clar că sunt acolo din cauza lipsei de preocupare reală pentru mediul interior în principal. Ne naștem cu predispoziția lor și sunt de acord că sunt alimentate din toate direcțiile. Dar asta nu este o scuză să nu acționezi matur în abordarea lor. Problema apare când toată agitația și incoerența impulsivă, neinvestigată și interesată doar de propria persoană, ia decizii în locul omului… deci cine e la Recepție? Inconștiența e convenabilă și de aceea e tentant să vrei să pari victima controlată de aceasta.
Și dacă tu nu te suporți o secundă în propriile valuri de stări copleșitoare, de gelozii și de avalanșe emoționale, vrând continuu să acționezi, să controlezi, să le manifești pe ceilalți, cum să te suporte altcineva?
Oamenii își rup sufletele între ei și rămân împreună că …„nu mai au ce face”, iar canibalismul ăsta sufletesc dă și el un sens și îi ține distrași de la propria negreală interioară pe care ar trebui să o ducă, altfel.
Pe Alina o găsești întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
