După succesul (atât succes cât poate fi cuprins într-o viralizare relativă) repurtat cu articolul despre musical-ul “Peretele”, vă propun astăzi o nouă incursiune în liabugnarism, fenomen în care am făcut, dacă vă amintiți, o primă incursiune cu luni bune (sau mai degrabă rele) în urmă.
Când ai un om care scrie piese de teatru care devin spectacole prizate de spectatori, contemporani de-ai noștri, de la extenuații corporatiști cochetând cu chiluiala și coolnessul, la tinerele în pragul treizeci-ului îndrăgostite încă (ah, fetele!) de Marius Manole, ceva se întâmplă. Și când ceva se întâmplă, trebuie să încerci o explicație. Care este explicația liabugnarismului? Snobismul spectatorilor? Nu cred. Superficialitatea textului jucat? Nu e cazul. O aliniere a astrelor în contra lui mercur retrograd? Să nu deschidem această cutiuță a Pandorei. Distribuțiile din care nu lipsesc vedetele scenei bucureștene? Nu e suficient. Vechimea în teatrul independent? Nu ajunge.
Apoi, sunt vocile care contestă liabugnarismul, reducându-l la o oarecare colecție de șușe. Nu le cer tăcerea, nu scriu în contra lor. Democrația este mai ales despre libertatea de a înțelege fiecare cât poate. Unii, destul de mulți, puțin.
Nu cu mult timp în urmă habar n-aveam cine e Lia Bugnar și nici nu mă interesa foarte tare. I-am văzut, poate, o dată sau poate că de două ori, numele pe stâlpii orașului, dar eram pe atunci mai preocupat de mafia afișajului ilegal, mă întrebam cine stă în spatele acestui oraș murdar, peste care plouă, indiferent de anotimp, cu afișe care înlocuiesc alte afișe care înlocuiesc alte afișe, niciodată în locuri special amenajate. Începusem, timid, chiar și o anchetă.
sursa foto: esentatare.com
La drept vorbind, nu mai știu unde i-am văzut numele și nici nu mai contează. Numele mi-a rămas, căci suna pur și simplu bine. Credeam cu îndreptățire cu Lia Bugnar e o mare autoare de dramaturgie, pesemne contemporană, pesemne franceză, de care eu în minima-mi cultură teatrală, nu știam nimic. Am trecut lesne mai departe, ca pe lângă atâtea altele.
Dar! S-a întâmplat să ajung să merg la teatru în fiecare zi și s-a mai întâmplat că am ajuns și la cinci dintre spectacolele realizate după piesele Liei. Și tot nu mă lăsam convins că liabugnarismul măcar există, că, printre noi, e un autor care încearcă și reușește să spună ceva important, care are un sistem coerent de înțelegere a vieții, chiar dacă ascuns, mascat de o incorență bine jucată.
După al treilea spectacol, tot mai intrigat, i-am cerut un interviu. Mi l-a acordat. A avut, spre deosebire de mulți alții care mi-au ajuns în fața reportofonului, ceva de spus. Am râs bine vreme de două ore. Și tot nu credeam.
Abia după “7 dintr-o lovitură” m-am convertit defintiv la liabugnarism. Acest spectacol, pe care eu l-am văzut într-o duminică, la orele 15, la Godot, poate că este simplist. Nefiind un specialist, un teatrolog (!), îmi rezerv dreptul la naivitate și la independența opiniilor.
“7 dintr-o lovitură” propune opt tipologii umane, lucrate până la nuanță, chiar dacă și cu sensibilitate pentru comercial. Și de când e succesul de public strict rău? Lia și joacă în spectacol, nu e cea mai bună de pe scenă, nici n-ar avea cum, când ceilalți sunt Marius Manole, Cătălin Babliuc, Anghel Damian, Andrei Runcanu, Maria Obretin, Nicoleta Lefter, Ilinca Manolache. E și ea acolo, în rolul unei harpiste ochelariste care posedă o pisică intitulată Madame Bovary.
Liabugnarismul înseamnă mai ales o bună cunoaștere a naturii umane. Să mă ierte bunul Dumnezeu și Cehov însuși, dacă asta nu e esența dramaturgiei! – să știi să creezi personaje din câteva tușe, îngroșate, da, dar autentice.
Cocalarul e pe scenă, scepticul cinic e pe scenă, tulburata emoțional e pe scenă, angajata hăituită urcă și ea scena ca pe o Golgotă, naivul e pe scenă, obsedatul de imagine e pe scenă (că doar suntem în secolul selfie, cum am mai arătat), femeia care și-ar plăti cu orice preț succesul e pe scenă.
În plus, în “7 dintr-o lovitură” se batjocorește, cu atâta îndreptățire, societatea contemporană bazată pe televiziune. Sunt chestiuni pe care le știm cu toții, nu? Cine nu știe cum arată un cocalar să ridice mânuța sus în aer! Se cântă, în corpul spectacolului, chiar și îndrăgite șlagăre contemporane, deși rar și doar puțin, așa.
Liabugnarismul reușește în ciuda tuturor acestor piedici pe care i le pune mediul înconjurător, de la care nu poți să te abați când scrii teatru, să lase în oameni niște întrebări. Iar asta e atât de important și atât de rar la un artist de-un timp cu noi încât nu poți să nu ajungi să crezi că de-aia vin până la urmă oamenii la teatrul liabugnarist. Pentru toate întrebările astea cu care pleacă acasă. Eu am luat-o cu mine mai ales pe aceasta: cum reușește să continue viața în lume chiar și când, chiar și acolo unde nu există iubire?
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
